duminică, 22 iulie 2012

Scriitorul zilei .I.I. Mironescu; poezia zilei; consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei .I.I. Mironescu, n. 13 iunie 1883 - d. 22 iulie 1939

        
Fiu de învăţător, s-a născut la Tazlău, jud Neamţ (nume la naştere: Eugen Mironescu), a făcut şcoala primară în satul natal şi la Piatra Neamţ, apoi Liceul Internat de la Iaşi, înscriindu-se în 1905 la Facultatea de medicină din Iaşi. A urmat o carieră medicală ascendentă, în eforia spitalelor, apoi la catedra universitară ieşeană, luându-şi doctoratul în 1912. A devenit şef de catedră şi director de clinică. S-a remarcat şi ca practician dar şi în cercetarea ştiinţifică medicală de laborator, abordând dermatologia şi imunologia. A stăruit pentru ridicarea unui sanatoriu în comuna natală Tazlău, unde s-a retras în anul morţii.
A debutat cu proză scurtă în revista Viaţa Românească, (La o cumătrie)1906, şi a rămas colaboratorul ei fidel în toată perioada ieşeană, până în 1933. S-a format ca scriitor sub îndrumarea lui Garabet Ibrăileanu, dar era prieten cu şi cu ceilalţi condeieri din cercul Vieţii Româneşti, vizitat la Tazlău de Ibrăileanu, Sadoveanu, Topârceanu, Otilia Cazimir, Panait Istrati etc. 
S-a specializat în schiţe şi povestiri din viaţa de la ţară, oarecum în maniera D.D. Pătrăşcanu. A cultivat însă şi anecdoticul, folosindu-se de vorbirea populară şi a scos bune efecte din folosirea cu umor a acesteia. 
La un an după decesul scriitorului a apărut volumul Tulie Radu Teacă, prefaţat de Mihai Sadoveanu.. Alte culegeri de povestiri, Scrieri alese, reeditări etc au apărut în 1953, 1959, 1961, 1968, ultima în 1987, moştenirea literară a scriitorului, nu neapărat modestă dar nici excepţională, considerându-se că face parte din valorile lăsate de Viaţa Românească.
În 1969 în casa unde s-a născut medicul şi scriitorul a fost deschis un muzeu memorial, cu obiecte personale, fotografii, corespondenţă, manuscrise, mobilier. Fără ghid plătit, ci în regim de voluntariat. În acest an însă, moştenitorii au decis să vândă casa şi grădina, desigur la un preţ modic. Însă nici primăria locală, nici Judeţul, nici Ministerul Culturii nu se arată dispuşi să investească...

Opera literară: Oameni şi vremuri, 1920; Într-un "colţ de rai", 1930, Catiheţii din Humuleşti, (dramatizare după Ion Creangă).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_I._Mironescu
 http://www.evenimentul.ro/articol/medicul-si-scriitorul-i.i..html
 http://www.viziteazaneamt.ro/2009/12/casa-memoriala-%E2%80%9Ci-i-mironescu%E2%80%9D-tazlau/
 http://www.ziarulceahlaul.ro/?p=10016
 http://www.barfasaptamanii.ro/iasul/cultura/inca-un-muzeu-se-pierde-in-uitare/#.UAvYT6DMSE8


Poezia zilei
Ana Blandiana: Afară pe coline

Afară pe coline sufletul
Îşi regăseşte respiraţia,
Verdele ierbii îi face bine,
Rostogolit prin otavă
Jumătate iarbă, jumătate mireasmă.
Primăvara care trece prin el
Curăţindu-l de spaime.

Culcată în pajiştea-naltă
Văd norii pe cer lunecând
Ca mirosul de fân peste dealuri,
Iar ochii şi nările mele
Descoperă taina:
Rotire dulce şi neobosită în haos,
Înfăşurând pe fusul văzduhului
Miresme şi nori.

În timp ce sufletul
Se obişnuieşte cu pământul
Şi respiră adânc.

(din volumul Patria mea A4, ed. Humanitas, 2010)


Ion Lazu: Un comentariu la I.I. Mironescu:  
În chiar prima mea campanie ca geolog, în vara lui1962 (căci luna petrecută pe valea Cernei, în noiembrie precedent, deşi foarte dificilă, nu poate fi considerată o campanie...), s-a întâmplat să ne aciuem în comuna Tazlăul Mare, plasată în centrul zonei de lucru. Cam greu cu aprovizionarea... ne aflam la 15 km de Buhuşi, unde se întâmpla să nu găsim mai nimic de mâncare sau să nu avem cu ce ne întoarce la Tazlău, seara... Localitatea este situată la ieşirea dintre munţi a râului omonim, şi zilnic treceam prin faţa casei unde aflasem că a trăit doctorul şi scriitorul I.I. Mironescu. Literatura lui îmi era foarte proaspătă în minte, nuvelele sale fuseseră reeditate de curând. O casă ceva mai răsărită decât a megieşilor, ceea ce mi se părea de înţeles, tatăl scriitorului fusese învîţător în sat. Fiul, mare medic şi profesor universitar. Aflasem şi de prietenia sa cu cei de la Viaţa Românească, scriitori pe care îi ţineam foarte sus în aprecierile mele. Nu am pătruns niciodată în ograda unde era de înţeles că nu mai locuieşte nimeni, de mulţi ani. Am reluat lectura cărţii, dar despre scriitorul din Tazlău nu am întrebat pe nimeni, nimic. Murise înainte de război...Treptat mi s-a strecurat în minte ideea că, pe cât de accesibilă este opera  după ce a fost publicată, tot pe atât de dificil este să pătrunzi în ograda şi în casa şi în viaţa celui care a scris-o... Încercările mele literare se aflau abia în faşă, totuşi, una sau două dintre poeziile scrise în acea vară au apărut, însă mai târziu. Mă menţineam deoparte, drumul spre literatură şi spre actanţii ei mi se părea insurmontabil, de neabordat. Şi aşa au rămas lucrurile pentru un întreg deceniu. Este chiar decalajul între debutul meu şi al colegilor de generaţie....

ion lazu: fotografiiÎn Cişmigiu... pavaje, liane...



2 comentarii:

  1. Un an şcolar (succedent căsătoriei mele) am fost detaşat pentru restrîngerea catedrei la Tazlău. Pînă acolo, n-am acordat atenţie "familiuţelor" adverse ce se-ntorlocau nolens-volens chiar şi-ntr-o şcoală cu cîteva "cadre", că de rămîneau doar învăţători, profesori, personal auxiliar, şcolile n-ar fi fost viesparele de disensiuni ce şi azi proliferează. Ca nou, nu m-am afiliat niciuneia şi-am dus-o greu, dar mi-am urmat Calea. În doar un an am scos o olimpiadistă la română (meritul ei, nu al meu, care doar am fasonat ce era bună plămadă) şi vreo două la franceză. Spre stupoarea înciudat a celor care au considerat că le-am uzurpat localii suplinitori care de decenii se înveşniciseră acolo. Aşa că-n anul următor au focut şi dres şi m-au "detaşat" aiurea. În urma mea a mai rămas un discurs-monteaj evocator la singura manifestare I.I. Mironescu prinsă acolo (Atenţie: nici eu nu i-am vizitat Casa, de parcă era Tabu-izată) şi disciplina elevii să circule pe două sensuri paralele perfecte pe culuoare. Că, pînă la mine se "circula" ca-n şerpărie. Şi era straniu, oribil, mai ales că era unica şcoală sătească unde se "învăţa" pe cabinete..., desigur de butaforie, cu excepţia celui de Ştiinţele Naturii. Fapt datorat unei fiice a satului cu rădăcini silvicole şi soţ farmacist. Unde Învăţămîntul nu producea decît fîsuri, Farmacia şi Silvicultura ajutînd, unele părţi de şcoală dădeau foarte bine. Doar lemne nu ne dădeau pădurarii, aşa că şi acolo i-am obişnuit pe copii să vină cu un lemnuţ subt braş, ori vreasc spre a avea cît de cît căldură-n clasă.
    Eu, personal, îl consider pe Mironescu egalul altui mare satiric moldav, Gheorghe Brăescu (excelînd în scene cazone, fusese ofiţer de carieră). Şi ambii net calitativi faţă de caragaţa valahă. Da, Neamţul pierde vestigii după vestigii, iar DCCjud. e ca soacra şi fiica cu drobul de sare: boceşte cînd nu chiscuieşte.

    Cişmigiul - primul Parc adevărat, admirat de mine, căutat, oridecîte ori descindeam în capitalie. Pitoreasc şi de o siguranţă extremă (puteai dormi pe o bancă, nimeni - cu excepţia "patrulei" - nu te-ar fi deranjat!), îngrijit, aflai de toate pentru tot felul de pungi: de la bărci, la bragă ori un simplu pahar de apă rece (necostînd ăsta decît un Mulţumesc!)... Şi "labirintele" cu şahişti, filatelişti, microbişti, atît de bine separate fonic de gardurile vii, că nimeni nu deranja pe nimeni... Izvorul lui Eminescu... Biblioteca-terasă, unde parcă şi vrăbiile se ostoiau... Şi gropile cu nisip pentru liota de copii păzită tandru de vîrsta a treia şi doar foarte puţini tineri... Şi-ndrăgostiţii de neocolit... Şi colţul acela din preajma podului-arc, invadat de stranii liane aclimatizate acolo de un horticultor inspirat...
    Stop, Culai, nu-i blogul tău!
    Mulţumesc, Drag Prietin!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum spuneam, prietene Culai, nici Cişmigiul nu mai este ce-a fost... căci a fost o minunăţie de grădină publică stilizată, dichisită, se simţea intenţia boierească şi mâna unor grădinari din Vest. Acum, spuneam, totul s-a fanat, de la un anotimp la altul aspectul se depreciază; până şi păsările din lăculeţul special amenajat arată jalnic, jumulite, nişte edecuri triste... Şi, în general, nostalgia, colorând sentimental amintirile, face să pară şi mai precare: neîngrijirea, gunoiştea, gheretele părăsite... Elegia lui A fost cândva... Salut, Lazu

    RăspundețiȘtergere