Scriitorul zilei: Emil Botta, n. septembrie - d. 24 iulie 1977
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Botta
http://www.romlit.ro/emil_botta
http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-3brde-la-emil-botta-la-ion-barbu-4553.html
Poezia zilei
nici ploaia prin plete să-ti şuiere ;
in tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu incă …
Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi incă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.
Cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri …
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, proră !
Dar vor veni ! O, ce siguri,
oaspeţii in vestminte de friguri !
Dar vor veni ! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire !
intorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.
Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.
Melci, reintrati in cocioabe,
cenuşă, revino in focuri şi-n vetre,
copaci, intorceţi-vă in muguri, in boabe,
şi voi, oameni, in pietre.
Adjudean prin naştere, dintr-o familie provenind de peste munţi (din Maramureş, familie nobiliară atestată) dar cu ascendenţe corsicane, a fost fiul unui medic şi, frate mai mic al viitorului eseist Dan Botta. Tatăl pierind prea curând, a avut un adevărat cult pentru mama sa Aglaia. Face şcoala în urbea natală, dar la vârsta de 15 ani fuge de acasă şi va trăi o vreme din expediente. Între 1929-1932 urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după care va fi actor în diferite teatre de provincie, apoi actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a făcut roluri excepţionale în piese precum Werther, Macbeth, Unchiul Vanea, Năpasta, cu o prezenţă scenică inconfundabilă, mizând pe vocea neobişnuită, pe abordarea în genul tragediei antice. A jucat de asemenea în numeroase filme, încă înainte de război, dar sunt de neuitat rolurile din Dacii, Columna, Pădurea spânzuraţilor, Paşi spre lună, Reconstituirea...
A debutat cu poezia Strofa ultimă, 1929, în Bilete de papagal şi a devenit în curând cel mai apreciat poet al generaţiei de la Criterion. S-a numărat printre membrii grupului "Corabia rataţilor", împreună cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu. În 1937 volumul său de debut Întunecatul april a apărut la Editura Fundaţiile regale şi a fost premiat. Al doilea volum de poeme: Pe-o gură de rai, 1943 s-a bucurat de asemenea de unanime aprecieri ale criticii. Cu venirea comuniştilor, actorul a fost asimilat, în schimb despre poet nu s-a mai putut vorbi până în 1966, fiind în cauză o lirică fără vreo legătură cu "linia", ba dimpotrivă! Acestor poeme interbelice autorul le-a adăugat în timp alte 2-3 cicluri, în volumele de după 1966: Versuri; Poezii, Un dor fără saţiu.
La retipărirea poeziilor lui Emil Botta, toţi criticii literari care contau la acel moment, au făcut un cor de elogii unanime. Poate Alex Ştefănescu are dreptate să afirme că era un fel de a le da cu tifla culturnicilor intratabili. Marian Popa reţine magia versurilor lui Emil Botta, acordându-i în Istoria sa nu mai puţin de 6 coloane - la paritate cu Ştefan Augustin Doinaş. N. Manolescu sesizează în lirica de după război o desprindere de fascinanta poezie a măştilor, a "tragicei paiaţe", a "arlechinului cu obraz de cretă", a "histrionului romantic" etc (p. 762); în general, se constată "scăderea funambulescului", îmblânzirea sa într-un fel de "recviem la moartea fratelui iubit".
La retipărirea poeziilor lui Emil Botta, toţi criticii literari care contau la acel moment, au făcut un cor de elogii unanime. Poate Alex Ştefănescu are dreptate să afirme că era un fel de a le da cu tifla culturnicilor intratabili. Marian Popa reţine magia versurilor lui Emil Botta, acordându-i în Istoria sa nu mai puţin de 6 coloane - la paritate cu Ştefan Augustin Doinaş. N. Manolescu sesizează în lirica de după război o desprindere de fascinanta poezie a măştilor, a "tragicei paiaţe", a "arlechinului cu obraz de cretă", a "histrionului romantic" etc (p. 762); în general, se constată "scăderea funambulescului", îmblânzirea sa într-un fel de "recviem la moartea fratelui iubit".
Îşi recita poemele ca nimeni altul. Ileana Mălăncioiu, Ioana Diaconescu, Doina Uricariu sunt poetese ce s-au îngrijit apoi de Scrierile poetului damnat. O sinteză lirică originală, preluând ceva din invocaţia doinelor şi baladelor, din melancolia lui Eminescu, din neliniştea şi nervii lui Bacovia - şi totuşi o viziune inconfundabilă. Răzleţit de confraţi, şi-a migălit versurile în "semeţia singurătăţii", de fapt evoluând în paralel cu grupările de la Albatros şi de la Cercul literar sibian. Volumul său de proze Trântorul, 1938, este considerat o capodoperă a literaturii noastre din totdeauna. Nu şi de N. Manolescu, care îl crede "ilizibil prin artificialitate şi un spirit halucinatoriu îndelung elaborat"(p. 764).
Opera literară: Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea); Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar); Poezii, 1966; Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971; Poeme, 1974; Un dor fără spațiu, 1976
http://www.romlit.ro/emil_botta
http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-3brde-la-emil-botta-la-ion-barbu-4553.html
Poezia zilei
Emil Botta - Anotimp
Nici viori, nici fluiere,nici ploaia prin plete să-ti şuiere ;
in tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu incă …
Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi incă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.
Cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri …
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, proră !
Dar vor veni ! O, ce siguri,
oaspeţii in vestminte de friguri !
Dar vor veni ! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire !
Fantasmagoria
Stele ascunse in telescopintorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.
Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.
Melci, reintrati in cocioabe,
cenuşă, revino in focuri şi-n vetre,
copaci, intorceţi-vă in muguri, in boabe,
şi voi, oameni, in pietre.
Astăzi, la convocarea amabilului director şi confrate întru suferinţă literară Corneliu Lupeş, un grup de scriitori şi de iubitori ai liricii yankee, au venit să-l asculte pe poetul Mickael Waters citind/recitând din poezia sa. Am ascultat poeziile: Partenopi, Pasărea colibri cu gâtul de rubin, Prima lecţie.Copaci în iarnă, toate trei traduceri în lectura poetei Liliana Ursu, poeziile Rochia de mireasă şi Irakienii mor, în traducerea şi lectura Mihaelei Waters, soţia poetului american, ea însăşi profesoară la Universitatea din New Jersey, dar de obârşie bucovineană (pe un fotoliu din sală ne-a fost semnalat fiul acestora, un băieţel ca la 5 ani, blondiu, pletos, degajat, însă cu lăudabil respect pentru muzeu, pentru poezie...) şi în final o poezie în traducerea lui Mihai Ursachi: Lacul uitat... Fiecare poezie aplaudată în lectura autorului, din nou aplaudată la lectura traducerilor.
Un regal de poezie, cum am apucat să-i declar (spre sfârşitul întrunirii; cu sau fără traducător), poetului american. După ce o felicitasem călduros pe poeta Liliana Ursu pentru prea-frumoasele traduceri dar şi pentru citirea emoţionantă a textelor.
Dar în fapt nu prea mai erau multe lucruri de spus după ce, în scurtul său cuvânt de la sfârşitul recitalului propriu-zis, dl Barbu Cioculescu a reuşit ca prin minune să cuprindă în doar câteva fraze, meşteşugit aduse, toate aspectele mai pregnante ale recitalului. Domnia sa a spus (aproximativ) următoarele:
Ne-am bucurat de o dimineaţă în care am avut privilegiul să intrăm în lumea acestei poezii prin excelenţă comunicative, de o marcată directeţe, constituindu-se într-o cântare a lumii, pe linia marii poezii americane care slăveşte viaţa şi voinţa; o lirică pozitivă, în fuziune cu elementele, transmiţând dorinţa de a înţelege viaţa în ceea ce are ea mai divers. Este o poezie americană prin spirit dar şi europeană, printr-o extindere fericită a celei americane, remarcabilă prin forţa regenerării din sine, cu mult optimism vital, inducând curajul de a aborda existenţa; totodată la lectură simţim că sunt pe lume frumuseţi pe care numai poetul le vede. Citind sau ascultînd o astfel de poezie, lectorul/ascultătorul devine şi el poet. Este de observat un subtil joc între masculin şi feminin, dozat cu un anume umor. Poetul e altul în fiecare poezie, de la un capăt la altul al recitalului. O dimineaţă generoasă, nutritoare pentru suflet...
Doamna Monica Pillat s-a mărturisit bucuroasă a avea de-aface cu nişte adevăraţi artişti în persoana celor care au asigurat traducerile din engleză în română. Nu e vorba doar de traduceri ale unor texte, ci de echivalări pline de talent, de opere de artă apropiate de textele originale. Poeta Liliana Ursu a mai adus o poetesă americană, acum ni-l prezintă pe dl Mickael Waters, care ne-a impresionat printr-o poezie a detaliului ce se transfigurează, ca într-o epifanie. În prima poezie, Partenopi, o fecioară elenă, preparând o foarte banală salată, de fapt oficiază într-un ritual sacru. Poetul la rându-i cântă nu doar iubirea dintre cei doi amanţi, dar şi iubirea pentru toate formele de viaţă, pentru culori, mişcare, sunet - o poezie ce ne propune să trăim viaţa la modul sărbătoresc. În colecţia Pillat din cadrul muzeului unde ne aflăm se poate vedea cum bunicul dnei Monica Pillat, poetul Ion Pillat, unul dintre marii traducători în româneşte a numeroşi lirici americani, a intitulat una dintre antologiile de traduceri Sufletul altora, tocmai pentru a atrage atenţia că prin traducerea adecvată a poeziei altor naţiuni ne putem apropia de sufletul acestora, pentru a le înţelege specificul, cifrul sensibilităţii lor.
În acest context, dl Mircea Coloşenco, înarmat cu cele 2 volume ale unei Antologii de lirică americană editate în colecţia BPT în anul 1978, a pledat pentru noi traduceri din lirica americană actuală.
Printre participanţi, le-am remarcat pe doamnele: Simona Cioculescu, Lidia Lazu, Victoria Milescu, Lactanţia Constantinescu, Zoe Zverca, pe sculptorul Vlad Ciobanu, pe muzicianul Neculai Nistor...alte persoane ce mi-au rămas necunoscute.
Ne-am bucurat de o dimineaţă în care am avut privilegiul să intrăm în lumea acestei poezii prin excelenţă comunicative, de o marcată directeţe, constituindu-se într-o cântare a lumii, pe linia marii poezii americane care slăveşte viaţa şi voinţa; o lirică pozitivă, în fuziune cu elementele, transmiţând dorinţa de a înţelege viaţa în ceea ce are ea mai divers. Este o poezie americană prin spirit dar şi europeană, printr-o extindere fericită a celei americane, remarcabilă prin forţa regenerării din sine, cu mult optimism vital, inducând curajul de a aborda existenţa; totodată la lectură simţim că sunt pe lume frumuseţi pe care numai poetul le vede. Citind sau ascultînd o astfel de poezie, lectorul/ascultătorul devine şi el poet. Este de observat un subtil joc între masculin şi feminin, dozat cu un anume umor. Poetul e altul în fiecare poezie, de la un capăt la altul al recitalului. O dimineaţă generoasă, nutritoare pentru suflet...
Doamna Monica Pillat s-a mărturisit bucuroasă a avea de-aface cu nişte adevăraţi artişti în persoana celor care au asigurat traducerile din engleză în română. Nu e vorba doar de traduceri ale unor texte, ci de echivalări pline de talent, de opere de artă apropiate de textele originale. Poeta Liliana Ursu a mai adus o poetesă americană, acum ni-l prezintă pe dl Mickael Waters, care ne-a impresionat printr-o poezie a detaliului ce se transfigurează, ca într-o epifanie. În prima poezie, Partenopi, o fecioară elenă, preparând o foarte banală salată, de fapt oficiază într-un ritual sacru. Poetul la rându-i cântă nu doar iubirea dintre cei doi amanţi, dar şi iubirea pentru toate formele de viaţă, pentru culori, mişcare, sunet - o poezie ce ne propune să trăim viaţa la modul sărbătoresc. În colecţia Pillat din cadrul muzeului unde ne aflăm se poate vedea cum bunicul dnei Monica Pillat, poetul Ion Pillat, unul dintre marii traducători în româneşte a numeroşi lirici americani, a intitulat una dintre antologiile de traduceri Sufletul altora, tocmai pentru a atrage atenţia că prin traducerea adecvată a poeziei altor naţiuni ne putem apropia de sufletul acestora, pentru a le înţelege specificul, cifrul sensibilităţii lor.
În acest context, dl Mircea Coloşenco, înarmat cu cele 2 volume ale unei Antologii de lirică americană editate în colecţia BPT în anul 1978, a pledat pentru noi traduceri din lirica americană actuală.
Printre participanţi, le-am remarcat pe doamnele: Simona Cioculescu, Lidia Lazu, Victoria Milescu, Lactanţia Constantinescu, Zoe Zverca, pe sculptorul Vlad Ciobanu, pe muzicianul Neculai Nistor...alte persoane ce mi-au rămas necunoscute.
Emil Botta îmi aminteşte de începuturile mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară, într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene însetat de poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română din şcoala generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ: „Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!” Am înghiţit, o vreme, taina versificării pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil industrial (energetic) şi nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle, profesoara de literatură, Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiş. În clasa paralelă, am cunoscut (datorită profesoarei mele, Elena Jean) un elev, pe numele său: Tudor Mihai. Îndrăgostit de literatură, ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita după-amiezile, la el acasă (sta în cartierul Medeea - C-ţa) şi sub ochii mei vrăjiţi, scotea din biblioteca proprie (cum nu avusesem niciodată, la mine la ţară) carte după carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante şi fabuloase pentru mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit în memorie, titlul unei cărţi: „Întunecatul april”. 1) pentru că şi eu eram născut în aprilie şi 2) pentru acel nume ciudat al poetului, Emil BOTTA. Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură citind direct din cărţile, care se tot înălţau teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta reţin un titlu „Domnul amărăciune”, un frumos şi trist poem, care conţinea un moto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin un poem al mării, intitulat „Thalassa” (mi se pare) şi un poem de dragoste, pe care-l învăţasem şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre la malul mării, ca fiind al meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni, iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare acum (cu ochii îndreptaţi înspre stele) poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie şi în gând) versurile, pentru a-mi păcăli iubita.
RăspundețiȘtergereDle Tudor Cicu, dacă ne-am dăruit cu trup şi suflet literaturii, nu se poate să nu legăm începuturile noastre de numele poeţilor, ale scriitorilor care au contribuit la "defundarea" canalelor spirituale, la deschiderea căilor de acces spre tainele creaţiei. Aţi avut noroc ca prietenul de liceu, celălalt Tudor, dintr-o familie cu bibliotecă personală, să vă pună pe masă cărţi şi cărţi preţioase, cu comentarii adecvate. Nici eu nu vin dintr-o familie cu cărţi în casă, ar fi fost şi peste mână să ajungă cu ele de pe malul Nistrului, în contextul refugiului... Am avut însă norocul unui unchi, Gică, soţul sorei mai mari a tatei, în casa căruia, când am ajuns la Craiova, am găsit o bibliotecă personală fabuloasă. Era un împătimit al lecturii. Însă date fiind împrejurările, nu l-am auzit niciodată vorbind despre cărţi (ci despre foamete, secetă, moldoveni, colectivizare...). Le devora, cărţile, le achiziţiona de prin toate deplasările sale prin ţară şi îşi nota oraşul, data...
RăspundețiȘtergereÎntr-un fel sau altul mi-am dat seama apoi, când Gică nu mai trăia, că şi tanti Dona era o asiduă cititoare. Va fi fost o tendinţă generală, a orăşenilor: să citească romane...Un aspect de emancipare a societăţii. Pentru mine însă, locul lui Tudor II l-a avut un coleg de clasă dintr-a V-a, care îmi împrumuta cărţi.... Şi fapt este că pe el cititul fără limită l-a scos din rânduri; iar pe mine m-a marcat pe viaţă, însă efectele au fost mult întârziate, probabil de firea mea conformistă...
Sunt mereu atent când scriitorii relatează împrejurările în care s-au apucat de scris. În ce mă priveşte, dimpotrivă, am fost remarcat de profesorul de secundară, dl. D. Câlniceanu, fost preot, om cu vocaşie didactică, admirator de caragiale ca excelent stilist. Idem a procedat şi profesorul meu de la liceu, Gh. Ungureanu - care a scria apoi o cronică despre prima mea carte. Însă, poate părea curios, aceste încurajări ale profesorilor mei nu m-au adus în faţa coalei de scris... Mult mai târziu, prin ultimul an de facultate, am izvodit 2-3 poezii. În acest stadiu, de penibilă inhibiţie şi lipsă de aplomb, m-am pomenit la convocarea de la sfârşitul facultăţii în acelaşi regiment cu Ilie Constantin, deja debutat în volum... Cu aere de mare poet al naţiei. Timorarea mea a căpătat dimensiuni strivitoare...
Cât despre cazul concret al lui Emil Botta, l-au ascultat recitând în 2-3 rânduri, ultima dată "Domnişoara Hus", de Ion Barbu, la cenaclul Junimea. Pe undeva voi fi notat evenimentul? S-a ridicat în picioare şi preţ de câteva bune secunde, care nouă ne-au părut minute întregi, dădea semne că a uitat complet începutul poeziei. S-a creat o tensiune teribilă, îmi venea să-i şoptesc eu versurile, de la mică distanţă... Apoi.. apoi, să te ţii recitare! Iar în fapt, avea o memorie fabuloasă. Lidia a avut privilegiul ca Maestrul să-i recite poezii, de-ale sale şi de-ale altora, serile, într-un scuar din preajma Bis. Armeneşti, în ultima vară de dinaintea morţii sale. I-a dăruit şi un volum cu dedicaţia: "Luminosului April". Dar unde mai e acea carte?...
Un gând bun, Lazu
Cu voia domniilor-voastre, sunt al treilea (între cei ştiuţi pe-acest superb Blog) ce-a pornit în păstorirea oilor negre pe albul celulozei din alte biblioteci. Am şi relatat cum a fost...
RăspundețiȘtergereŞi n-am înţeles de ce: taman activiştii şi executanţii ce dăduseră foc la zeci... sute, mii de biblioteci piteau cu ruşine unele cărţi scăpate tot de ei de la pîrjol. Acest gest l-am depistat şi la unii angajaţi ai DCAului care pentru ei recuperau din mormanele de hîrtie reciclată cărţi încă indemne sau aproape... şi chiar inestimabile valori. Gesturi demne de GT Kirileanu care, student la Iaşi, colinda pieţele şi căuta precupeţii la ambalaje, recuperînd astfel cărţi rare şi fragmente disparate din Creangă, Eminescu - mentorii săi de suflet.
Fiind în primul rînd un epistolier (şi încă-n franceză, abia apoi în graiul mumei), chiar nu ştiu cînd "a dat" în mine scrisul... Mai ales că, fiind şi un bun compoziţionist (pe lîngă cetitor-grăitor curtat de profesori pentru "animarea" orelor), eu n-am avut decît parte de acele plăceri efemere a lecturilor mele-n ore. Dar nici o-ncurajare, de nicăieri. Alor mei (părinţi, rude, amici, colegi) le era teamă să nu-nnebunesc... şi chiar m-au ajutat o vreme..., dar am supravieţuit şi de-acolo.
Apoi, peste ani, dispreţul condescendant al unor kulturnici agreaţi de regim m-a-nchistat pohtei de a (mă) publica. Dar, şi de a-i mai ceti pe cei care "scoteau" anul şi cartea (indiferent cu ce!). Şi, pe care, de-i abordai prieteneşte să le spui ce ţi-a plăcut din ultima apariţie, replicau "ce, tu crezi că ţin minte chiar tot ce scriu"...
Iar temeritatea de a tenta consacrarea în şerpăraia liricii autohtone a unui poet străin, m-a costat ostracizarea. De care m-am salvat prin "blogguiri"-le aste, atît de benefic tîrzii...
Pe mine, Emil Botta "mă strivea" mai tare ca Bacovia, atmosfera liricii sale fiind şi mai tensionată. Îmi evoca scene din Schiller ori peisaje din Heine, pe care cu rece fior îi citeam. (Cum azi o fac amatorii de "bampiri"sme ş'alte tipografice cretinisme.) De aceea, moldovan fiind, am rămas mai apropiat "vieţaşilor" mei din dulcele tîrg al Ieşilor, extinşi la cît gîndul cuprinde.
PS: cred că ar trebui să profit de programul informatizat de evidenţă biblioteconomică, pus la punct cu prietenul Ilarie, informatician, pe cînd la noi se cumpărau pe dollars softuri proaste străine - şi să-mi pun ordine-n mica bibliotecă. Mai ales că timp am, dar tot mai puţină tragere de inimă...
Oo-of! Chestiunea asta cu ordinea în bibliotecă, cu ordinea în manuscrise, cu ordinea în computer... Simt mai acut ca niciodată această teroare a dezordinii, a căutărilor prelungite, până nici nu mai ştii ce căutai... Într-un aparte, mă întreb dacă o secretară ar fi rezolvarea de principiu a chestiunii... sau nici atunci...? Îmi vin în minte amăruile cuvinte glumeţe ale argentinianului scriitor, de mine ţinut la mare preţ, Adolfo Bioy Casares. "Aş fi scris mai multe cărţi dacă nu aş fi pierdut atât de mult timp căutând prin casă diferite lucruri..."
RăspundețiȘtergereÎl înţeleg perfect. Azi chiar, voiam să adaug postării despre poetul Marcel Gafton o consemnare pe viu a lansării volumului meu "Muzeul Poetului", la care a participat, împreună cu Tudor George-Ahoe. Acea relatare există, era normal să o găsesc în "Scene din viaţa literară". Caut: nimic! Deschid Jurnalul meu din acei ani: "Vreme închisă", caut la începutul lui 81, caut apoi spre sfârşitul acelui an, în ideea că am amânat lansarea pentru revenirea din campanie (toate lansările de pe vremuri le-am făcut la Întreprinderea Geologică...) - n-am găsit nimic-nimicuţa. Unde am rătăcit însemnărica? Moment penibil... Şi eu, care nu agreez să scriu de două ori despre acelaşi lucru, a trebuit să încropesc o explicaţie... I.L.
Tînjesc, precum ruptul cu blestem de Ithaka (hîm!), după labirintica-mi bibliotecuţă din Traian. De fapt, nu după Ordinea ei, efemer stabilită doar pentru cîteva ore dintr-un prelung trimestru..., Ci, după maldărele şi mormanele şi teancurie de toate cele ce umpleau camera de călcai ca-ntre străchini... Şi-n care - Culmea Haosului! - aflam fără preget tot ce-mi pohtea studiul, curioziteaua.
RăspundețiȘtergereCoşmareşti nu-mi erau dereticatul, ordinea... Coşmarul survenea după Ordine şi pînă la reinstalarea Haosului doar de al nu mai ştiu cîtelea simţ al meu, descîlcit.
Biblioteca (la instituţie mă refer, pe a doua n-o mai numesc, devinaţi-o) n-a făcut decît să mă tîmpească: prin Ordine la raft şi ordine (kulturnic-)tîmpite.
Şiii, pîîîssst: cine se plînge, înseamnă că mai are un rost pe lume.
Doamne, feri să fim plînşi, iar noi, ni'c!
Am să frunzăresc şi eu Scenele, în căutarea Poetului (e treaba mea, de ce scriu aşa, dar vina se-mparte-ntre MaG-ul şi IonuL), poate-s mai norocit. Dar, chiar de-acu, plec la Nani pe lîngă Nina, că mi-ajunge de cînd trag la jug şi edec pentru proxima vinerire...