Scriitorul zilei: Mircea Cărtărescu, n. 1 iunie 1956
Bucureştean prin naştere, şi-a făcut liceul la Cantemir şi Filologia la Universitatea dâmboviţeană, după care a fost profesor, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, iar după Evenimente, lector şi mai de curând conferenţiar la Filologie (cu o licenţă în postumele eminesciene şi cu un doctorat despre Postmodernismul românesc). A frecventat Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu dar şi cenaclul Junimea al lui Ov. S. Crohmălniceanu, manifestîndu-se ca poet dar şi ca prozator şi debutând, cum se hotărâse pe-atunci, în volume colective: Aer cu diamante şi respectiv Desant. S-a făcut cunoscut mai ales ca prozator, prin volumele Visul, Nostalgia, Orbitor, în trei volume: Aripa stângă; Corpul, Aripa dreaptă, publicând apoi numeroase alte volume care au avut succes la public: De ce iubim femeile, etc etc: În poezie a debutat cu Faruri, vitrine, fotografii..., dar a impresionat prin Levantul, o lectură copioasă, în care prelucrează cu talent, subtilitate, ingeniozitate şi umor toate stilurile din literatura română, de la cronicari, trecând prin Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu, prin Eminescu, simbolişti şi interbelici, până la Nichita Stănescu. Un tur de forţă, inegalat de altcineva. Autorul consideră însă că principala sa operă, realizată la cel mai înalt nivel, este chiar Jurnalul său, din care se "trag" toate romanele apărute. A publicat deocamdată 3 volume din acest Jurnal.
Opera:
Versuri: Faruri, vitrine, fotografii..., 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Poeme de amor, București, 1983; Totul, 1985; Levantul, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Dragostea. Poeme (1984-1987), 1994; 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, 2003; Nimic. Poeme (1988-1992), 2010
Proză: Visul, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989;Nostalgia, ediție integrală a cărții Visul, 1993; Travesti, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994; Enciclopedia zmeilor, 2005; Gemenii, 2006 (nuvelă din Nostalgia); REM, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Mendebilul, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Orbitor. Aripa stângă, 1996; Orbitor. Corpul, 2002; Orbitor. Aripa dreaptă, 2007; Frumoasele străine, 2010
Eseu, publicistică: Visul chimeric, 1992; Postmodernismul românesc, 1999; Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, 2002;De ce iubim femeile, 2004; Baroane!, 2005; Ochiul căprui al dragostei noastre, 2012
Jurnal: Jurnal I, 1990-1996, 2001; Jurnal II, 1997-2003, 2005; Zen. Jurnal 2004-2010, 2011;
***
Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut (dacă facem abstracţie de contemporanul nostru Adrian Păunescu, acum statuie...), cel mai citit şi comentat scriitor român din acest început de mileniu III şi cel mai tradus în străinătate; a participat la numeroase schimburi culturale, burse, vizite, lecturi, lansări. Spre mirarea mea, mereu nemulţumit, părându-i-se şi notând cu obstinaţie că nu este îndeajuns tradus, citit, înţeles, comentat, promovat, premiat. Şi de ce întârzie Premiul Nobel, nu?!
Nu avem de ce ne mira. Sunt mult-mult mai rare în lumea scriitoricească din totdeauna cazurile autorilor care au păstrat discreţie asupra persoanei şi a vieţii lor particulare, iar pentru opera lor nepretinzând laude, recunoaştere, omagierea la scară naţională.... Nepublicarea unor capodopere este excepţia-excepţiilor şi a fost considerată un caz de boală - vezi Urmuz -, în schimb, din momentul când scrisul a devenit emblema personalităţii, eshibarea nu a mai cunoscut limite. Se răzbeşte în lumea literară, nu importă cu cât talent efectiv, nu doar prin desant, în pluton cu toţi prietenii şi actanţii din generaţie, ca la o invazie, înaintând, sub acoperire, ci, măcar într-o fază următoare, decisivă, se combate doar în nume propriu. Marin Sorescu nu pronunţa în veci numele vreunui alt poet din ţara sa; Nichita Stănescu perfectase altă metodă, asumându-şi tot riscul: căuta să-şi "termine" concurenţii întru lirică, îmbătându-i cu băutura tot de ei adusă, după formula: "Bătrâne, mai lasă-mă să fiu eu primul în următorii zece ani!". Oricum, s-a înstăpânit ideea că n-ai nici o şansă dacă nu lichidezi din start toate inhibiţiile, reţinerile, timidităţile, modestia, măsura... Toate mijloacele admise - spre a fi lider necontestat! Dacă eşti prizărit şi urâţel, îţi faci atâtea fotografii şi le lansezi în flux continuu pe internet, încât lumea sfârşeşte prin a găsi că eşti chiar drăguţ, expresiv, o figură familiară etc. Un nou Făt Frumos, "foarte special". Dar , încă o dată: de ce Herta Muller?!
M. C. este un scriitor adevărat, stilist redutabil, printre atâţia confraţi mânuitori ai unei limbi rebarbative, un autor prodigios, bine plasat în linia întâi a literelor româneşti. Visul, Nostalgia, dar mai ales Levantul, o capodoperă!, dar şi Orbitor, aripa stângă, pe care am citit-o cu uimire, scriind şi un eseu ce a apărut în Viaţa Românească. Cu volumul doi am avut mari probleme, părându-mi-se o proliferare, o clonare neinspirată, mecanicistă, a patentelor din prozele anterioare. N-am citit De ce ne plac femeile. Mi s-a părut, din titlu, o cedare în faţa ispitei de publicitate. De fapt MC mi-a confirmat supoziţia prin declaraţia că s-a amuzat scriind foiletoane pentru o revistă feministă, apoi a găsit că ar merita să le publice în volum. Risc asumat. Şi a dat lovitura! Vă daţi seama: câte midinete îi cumpără cărţile, câte snoabe îi ştiu pe de rost titlurile, fie că le şi citesc şi nu înţeleg mai nimic din cât ar fi de înţeles, fie că doar le etalează în living...
M-am îndreptat cu încredere spre Jurnal, I, luând de bune declaraţiile autorului: mantaua din care mi-au ieşit toate cărţile etc. Dar am abandonat lecura după nici 200 de pagini. Se vâslea într-o băltire de nemulţumiri, frustrări, resentimente, se instala un delir de personalitate. Admit că literatura se plasează spre marginea normalităţii (întru expresivitate, nu?), însă personal mă oripilează industrializarea delirului, stilul psihedelic, oricât ar fi el de incitant pentru alţii.
L-am ascultat de câteva ori vorbind pe MC, şi am admirat rigoarea expunerilor sale, coerenţa, limpezimea exprimărilor. Se întâmpla să fi vorbit după câţiva critici reputaţi, care însă nu au putut să producă decât fraze chinuite, de nu chiar penibile. Criticul literar e speculativ, fără vână, dependent de ce-am creat alţii, pe când romancierul musai să-şi croiască drum propriu prin nedesţelenita câmpie literară...
Poezia zilei
Norocul
oricui
Opera:
Versuri: Faruri, vitrine, fotografii..., 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Poeme de amor, București, 1983; Totul, 1985; Levantul, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Dragostea. Poeme (1984-1987), 1994; 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, 2003; Nimic. Poeme (1988-1992), 2010
Proză: Visul, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989;Nostalgia, ediție integrală a cărții Visul, 1993; Travesti, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994; Enciclopedia zmeilor, 2005; Gemenii, 2006 (nuvelă din Nostalgia); REM, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Mendebilul, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Orbitor. Aripa stângă, 1996; Orbitor. Corpul, 2002; Orbitor. Aripa dreaptă, 2007; Frumoasele străine, 2010
Eseu, publicistică: Visul chimeric, 1992; Postmodernismul românesc, 1999; Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, 2002;De ce iubim femeile, 2004; Baroane!, 2005; Ochiul căprui al dragostei noastre, 2012
Jurnal: Jurnal I, 1990-1996, 2001; Jurnal II, 1997-2003, 2005; Zen. Jurnal 2004-2010, 2011;
***
Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut (dacă facem abstracţie de contemporanul nostru Adrian Păunescu, acum statuie...), cel mai citit şi comentat scriitor român din acest început de mileniu III şi cel mai tradus în străinătate; a participat la numeroase schimburi culturale, burse, vizite, lecturi, lansări. Spre mirarea mea, mereu nemulţumit, părându-i-se şi notând cu obstinaţie că nu este îndeajuns tradus, citit, înţeles, comentat, promovat, premiat. Şi de ce întârzie Premiul Nobel, nu?!
Nu avem de ce ne mira. Sunt mult-mult mai rare în lumea scriitoricească din totdeauna cazurile autorilor care au păstrat discreţie asupra persoanei şi a vieţii lor particulare, iar pentru opera lor nepretinzând laude, recunoaştere, omagierea la scară naţională.... Nepublicarea unor capodopere este excepţia-excepţiilor şi a fost considerată un caz de boală - vezi Urmuz -, în schimb, din momentul când scrisul a devenit emblema personalităţii, eshibarea nu a mai cunoscut limite. Se răzbeşte în lumea literară, nu importă cu cât talent efectiv, nu doar prin desant, în pluton cu toţi prietenii şi actanţii din generaţie, ca la o invazie, înaintând, sub acoperire, ci, măcar într-o fază următoare, decisivă, se combate doar în nume propriu. Marin Sorescu nu pronunţa în veci numele vreunui alt poet din ţara sa; Nichita Stănescu perfectase altă metodă, asumându-şi tot riscul: căuta să-şi "termine" concurenţii întru lirică, îmbătându-i cu băutura tot de ei adusă, după formula: "Bătrâne, mai lasă-mă să fiu eu primul în următorii zece ani!". Oricum, s-a înstăpânit ideea că n-ai nici o şansă dacă nu lichidezi din start toate inhibiţiile, reţinerile, timidităţile, modestia, măsura... Toate mijloacele admise - spre a fi lider necontestat! Dacă eşti prizărit şi urâţel, îţi faci atâtea fotografii şi le lansezi în flux continuu pe internet, încât lumea sfârşeşte prin a găsi că eşti chiar drăguţ, expresiv, o figură familiară etc. Un nou Făt Frumos, "foarte special". Dar , încă o dată: de ce Herta Muller?!
M. C. este un scriitor adevărat, stilist redutabil, printre atâţia confraţi mânuitori ai unei limbi rebarbative, un autor prodigios, bine plasat în linia întâi a literelor româneşti. Visul, Nostalgia, dar mai ales Levantul, o capodoperă!, dar şi Orbitor, aripa stângă, pe care am citit-o cu uimire, scriind şi un eseu ce a apărut în Viaţa Românească. Cu volumul doi am avut mari probleme, părându-mi-se o proliferare, o clonare neinspirată, mecanicistă, a patentelor din prozele anterioare. N-am citit De ce ne plac femeile. Mi s-a părut, din titlu, o cedare în faţa ispitei de publicitate. De fapt MC mi-a confirmat supoziţia prin declaraţia că s-a amuzat scriind foiletoane pentru o revistă feministă, apoi a găsit că ar merita să le publice în volum. Risc asumat. Şi a dat lovitura! Vă daţi seama: câte midinete îi cumpără cărţile, câte snoabe îi ştiu pe de rost titlurile, fie că le şi citesc şi nu înţeleg mai nimic din cât ar fi de înţeles, fie că doar le etalează în living...
M-am îndreptat cu încredere spre Jurnal, I, luând de bune declaraţiile autorului: mantaua din care mi-au ieşit toate cărţile etc. Dar am abandonat lecura după nici 200 de pagini. Se vâslea într-o băltire de nemulţumiri, frustrări, resentimente, se instala un delir de personalitate. Admit că literatura se plasează spre marginea normalităţii (întru expresivitate, nu?), însă personal mă oripilează industrializarea delirului, stilul psihedelic, oricât ar fi el de incitant pentru alţii.
L-am ascultat de câteva ori vorbind pe MC, şi am admirat rigoarea expunerilor sale, coerenţa, limpezimea exprimărilor. Se întâmpla să fi vorbit după câţiva critici reputaţi, care însă nu au putut să producă decât fraze chinuite, de nu chiar penibile. Criticul literar e speculativ, fără vână, dependent de ce-am creat alţii, pe când romancierul musai să-şi croiască drum propriu prin nedesţelenita câmpie literară...
Poezia zilei
Umblă haihui
Şi uneori o dă pe cântec
Spre indignarea celor
Rotunzi în pântec
Cântecul sună răsună
Ecoul lui se despreună
Din târg către crâng
Norocul nostru
Doarme pe-o butură
În zloată şi-n ger
Dar uneori ne flutură
Stelele-n cer
30
08 1985
Ion Lazu: Fotografii de autor...Buşteni, III (Valea Cerbului)
Nu fac, însă greşeala celui care – acum 50 de ani – l-a judecat pe marele filosof Constantin Noica şi, care nici măcar nu avea cunoştinţe elementare de gramatică (eu cel puţin, recunosc asta, am început şcoala, primele două clase în limba turcă, după cum se ştie, limba asta nu prea are gramatică, doar intuiţie gramaticală. Apoi, Institul Politehnic nu ne învăţa gramatica Limbii Române, din păcate!). Şi, nici „talentul” de a scrie orice şi despre orice, ca poetul Mircea Cărtărescu, astfel încât, să pot accepta ca cineva să ne bage pe gât „codul logoreei ultrainteligente” a lui Paul Georgescu, ca şi când ne-am fi aflat în casa marelui Arghezi (până aici, nu-i citisem decât „De ce iubim femeile”, unde doar povestirea Zarazei mă impresionase. Adică atât? Păi atât. La urma urmelor, şi asta mi s-a părut mult). Dar, nici nu am pretenţia ucenicului, care crezuse că (vai lui!) le ştia pe toate şi nimic nu mai avea de învăţat. „Nu-i de ajuns să ţii tigaia de coadă ca să ştii cum se prăjeşte peştele”, spunea Balzac. La lecţia asta aş mai vrea să asist; cu riscul că voi fi doar eu – singurul auditor. Pentru că, am fost prin anticariate, unde cărţile sale erau returnate cu Wolla. Că astăzi, nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas, apoi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor. De la Dionisie Eclesiarhul, citire! Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele, puse la focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre înţelepciunea celui din urmă Ulisse, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Altfel chiar ne vom afla în pielea lui Akaki Akakievici (mult îndrăgit) şi fără de ieşire: „Ia te uită, ce încurcătură!”. Şi, la final, nu avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi şi pierde, şi el. Hamlet moare, pentru că rolul nebuniei jucat în faţa unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi ghicit de cei cărora duhul tatălui său, ar fi trebuit să le provoace insomnii. Am înţeles cred şi greşeala celor care l-au luat în derâdere pe Don Quijote, în lupta cu morile de vânt… Dar, aveţi puţintică răbdare! N-a murit Moromete. Din când în când mai iese pe la poartă, să vadă cât a mai evoluat vecinul lui, acela cu „prostia omenească”, încondeiat de I. Creangă.
RăspundețiȘtergereP.S. Dar îl salvează păpădiile! Norocul lui.
Mai multe organe online au dezinformat recent ca Orbitor 3 ar fi un roman pornografic, prin exemplificari rupte de context, cam cum ai avertiza un occidental ca flora României consista doar din urzici. Pare banalitate la noi, dar i s-a atribuit autorului-in-carne-si-oase, intr-un titlu larg mediatizat, insultarea Reginei Angliei:
RăspundețiȘtergerehttp://www.cotidianul.ro/imi-bag-p-in-regina-angliei-180291/
In realitate, cel ce vorbeste in Orbitor 3 la pagina 241 nu este nici macar naratorul trilogiei, ci un personaj, anume anchetatorul securist al revolutionarilor din decembrie 1989, torturati la inchisoarea Jilava!
Nimic nou sub soare... sub soarele dâmboviţean, nici atât! Lumea (literară) nu are loc de scriitorii mai răsăriţi, care "iau apa" celor complet lipsiţi de har, care însă se dau de ceasul morţii să iasă în faţă, să se afle în atenţia criticii. Invidia e boală naţională, nu ne mai îndoim de asta. Şi fapt este că nu-i loc pentru toţi actanţii, dacă apuci să scrii despre unii, musai îi ignori pe alţii. Aproape nimeni nu se resemnează să fie descoperit de cititor, să se bucure de şansa pe care cartea în sine i-o oferă autorului. Ai crede că totuşi, scriitorul adevărat, cu talent, prins în vârtejul creaţiei, nu ar mai avea timp de fleacuri, de invidii etc. Din păcate, nu-i defel aşa... Dorinţa de afirmare a eului, ce se cere transpusă în operă, nu se sfieşte să iasă în arenă, în lumea literară, în presă - şi să-şi ceară drepturile, de la obraz. Iar la o adică, scrisul este o problemă prea delicată, cu soţi schimbători şi niciodată nu eşti sigur că ai reuşit. Simţi nevoia de confirmări, de adeveriri. Or, lumea nu e defel generoasă din acest punct de vedere... Scrii o carte în 3-5 ani, o publici cu mari sacrificii şi după luni şi ani constaţi că ai investit în gol. Bucuria lucrului bine făcut şi dus la capăt nici ea nu mai funcţionează... Una peste alta, pentru scriitor e greu, pentru veleitar e dezamăgitor. Cum o fi pentru omul care nu-şi pune nădejdile în operă?
RăspundețiȘtergereÎn cazul dat, al lui M.C., îl vedeţi stând deoparte, preocupat doar de scrisul lui? Îşi este un iscusit şi perseverent impresar. Iar faptul grav că unii îl atacă cu arme neregulamentare, cu acuze fabricate, asta e încă un aspect al vieţii noastre literare în care mulţi se aflî în treabă şi prea puţini citesc. Nu mai ştiu cum e cu regina, în schimb ştiu de piticul căruia sexul îi ieşea pe uşă, se lungea până la capătul străzii, dădea ocol pe următoarea şi reintra în cameră pe fereastră... Asta ce ar mai fi?
Ion Lazu