miercuri, 21 martie 2012

Scriitorul zilei: Mircea Zaciu; consemnări; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Mircea Zaciu, n.12 august 1928. - d. 21 martie 2000.

    

Născut la Oradea, fiu al unui avocat şi al unei secretare de liceu, viitorul critic şi istoric literar, coordonator al celebrului DSR (Dicţionarul Scriitorilor Români) în 4 volume, a făcut primele clase primare la Satu Mare, însă Diktatul de la Viena a obligat familia să se refugieze la Arad, unde continuă liceul pe care îl va termina la Oradea. Face Literele la Cluj, terminate în 1952, când devine asistent, căci din studenţie fusese angajat ca preparator. Carieră universitară în plin: lector până în 1962, conferenţiar până în 1972, când devine profesor titular. Avusese o perioadă de decanat la Filologie, 1962-1967. Doctoratul în 1967, după care va fi lector la Koln, Bonn şi Aachen. Călătorii în străinătate, la întruniri culturale. Din 1990 se stabileşte în Germania, unde familia se expatriase cu ani în urmă, dar cu lungi reveniri în ţară, pentru activităţi didactice, editoriale, de reprezentare.
A debutat cu cronici literare în 1948 iar editorial în 1954. Se succed aproape anual volumele de eseistică, critică şi istorie literară, studiile, monografiile, prefeţele la mari sau mai mici autori transilvăneni (Victor papilian, Emil Isac, Ion Brează, Dimitrie Popovici), ediţii îngrijite de critic, între care un număr de cca 80 titluri în colecţia Restituiri a Editurii Dacia, preţioasă colecţie iniţiată şi supravegheată de Mircea Zaciu; un Mic dicţionar. Scriitori români, 1978, în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sassu; o antologie a nuvelei româneşti; jurnale de călătorie (Teritorii) şi, spre final, după lupte de peste un deceniu cu politrucii ceauşişti, marele DSR, în 4 volume. Dar şi foarte incitantul Jurnal intim, de asemenea în 4 volume, despre "deceniul satanic" 1979-1989, care încununează activitatea neobosită şi neobişnuită ca amploare a unui a dintre cei mai importanţi literaţi din a doua jumătate a secolului XX.
Opera (selectiv): Amiaza unei revolutii, 1954; Ion Agarbiceanu, 1955;  Masca geniului,  1967; Glose,  1970; Colaje, 1972; Ordinea si aventura, 1973; Bivuac, 1974; Lecturi si zile, 1975; Alte lecturi si alte zile, 1976; Teritorii, 1976; Scriitori romani. Mic dictionar, 1978 (in colab.); Lancea lui Ahile, 1980; Cu cartile pe masa, 1981; Ceasuri de seara cu Ion Agarbiceanu, 1982 (in colab.); Viaticum, 1983;  Jurnal, I, (1979-1989), 1993; Liviu Rebreanu dupa un veac, 1985 (in colab.); Clasici si contemporani, 1994; Dictionarul scriitorilor romani, I-II, 1995-1998 (in colab.); Scrisori nimanui, 1996; Ca o imensa scena, Transilvania, 1996; Jurnal, II (1982-1983),  1995; Jurnal, III (1984-1986), 1996; Jurnal, IV (1986-1989),  1998.

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/mircea-zaciu/

***
Scund şi ochelarist, roşcovan la faţă, dacă nu de-a dreptul spelb, cu părul cărunt, rărit drastic, figură tipică de intelectual, Mircea Zaciu era un elitist pur-sânge, mereu preocupat de mişcarea literară a vremii sale, de actanţii acesteia, de cărţi şi evenimente. Convins de îndreptăţirea sa prin ceea ce însuşi scrisese şi militase, îndârjit să rămână în miezul disputei, neadmiţând ideea de a fi dat de-o parte dintr-o activitate în care se legitimase printr-o prestaţie performantă. Acaparat de probleme, greu abordabil, cu aer doctoral-academic, de belfer, numit de numeroşii săi discipoli ardeleni "Profesorul cu literă mare", criticul şi istoricul literar, excepţional dotat, cu disponibilităţi intelectuale şi volitive ieşite din comun, dar şi cu o mai rară capacitate de a se mobiliza pentru mereu alte şi alte proiecte culturale, om activ-hiperchinetic, de un dinamism aparte, diversificat în preocupări, neobosit, citind şi scriind, trăind fără pauză aventura literaturii, a făcut proba unui volum de muncă într-adevăr impresionant şi a lăsat în urmă-i o operă greu de clintit. Înzestrarea sa pentru literatura propriu-zisă, căci a debutat cu poezie şi proză, l-a ajutat să-şi edifice un stil inconfundabil, în care construcţia riguroasă a edificiului exegetic (studiu, monografie etc) a primit o coloratură foarte personală prin calităţile strict literare ale textului, fie că este vorba despre portretizări memorabile, ori despre surprinderea atmosferei unei anumite epoci, a contextului său spiritual care o singularizează. Fie că, în sfârşit, în jurnalele sale de călătorie nu se rezumă la informaţii de pliant, cum atâţia obişnuiesc, din lipsa unei mobilităţi spirituale, ci a mixat într-o scriitură inextricabilă emoţii, amintiri, scene de stradă, evocări ale unor împrejurări similare, alunecări în visătorie şi obsesie. Fie că, în Jurnalul său intim adună laolaltă notaţii, scene, portrete, referinţe culturale, meditaţii, reverii, angoase, frustrări şi idiosincrazii, totul scris la modul copleşitor, cu un mare aplomb, într-un stil dezinhibat, în deplina stăpânire a mijloacelor de exprimare creativă. Aserţiunile sale din jurnale, chiar portretizările în care mulţi actanţi s-au regăsit distorsionaţi, coroborate cu incidente şi cu disensiunile datorate unei personalităţi inconfortabile, au creat o vie rumoare cititorilor cât de cât implicaţi, însă trebuie sus, spre beneficiul adevărului, că Jurnalul intim al profesorului lasă la lectură o impresie singulară, de mare forţă creativă, de necontestat chiar de inamici. Nu am citit în aceste două decenii un jurnal mai captivant-incitant, egalat pe alocuri de Jurnalul unui poet leneş de Victor Felea şi de Zidul martor de Florenţa Albu.

***
poezia zilei
ion lazu Sonet

Amurgul despre care ţi-am vorbit
Mi-a pus o nouă rană-n partea stângă.
Un aer întristat şi-nvineţit
Mi se revarsă-n suflet şi pe lângă.

Pe jumătate scufundat în Criş
Mi-e teamă soarele să nu se stingă.
Îmi pare mai curând un vas pieziş
Din care mustul o să se prelingă.

...Mai e şi-o casă cu ziare-n geam
Cu flori care se-ntorc, să n-o mai vadă
Şi o odaie-nchiriată, unde vream
Să-nvăţ de rost un zâmbet de paradă –

Uitând după jurnale, după geam
Amurgul despre care îţi vorbeam...
                    1968, Pocola-Beiuş

ion lazu: fotografii de autor 



















 O consemnare pe blogul scriitorului Nicolae Ciobanu-Roman:
Am citit cu mare plăcere evocare poetului Liviu Antonesei, sensibilă, colorată şăgalnic, proaspătă cum e doar roua, mereu nouă, din condensarea aceleiaşi ceţi primordiale... Naşterea ca urmare a unei călătorii cumijloace inconfortabile, incubatorul ca soluţie salutară, mersul-înotul deprinse laolaltă, mingea de cârpă, bătaia primită, harbujii fabuloşi, chiar acea repetare a copilăriei în vacanţe, în alt context, care dublează parcă viaţa. Lucrul la fân în apropiere de Oneşti - dar unde mai precis?, căci am lucrat ani buni în zonă, ca geolog şi mi-ar fi plăcut să localizez episodul...
Mă tot gândesc de nu cumva aceste amintiri din copilărie ale scriitorilor români din toate timpurile, toate trase de sub mantaua celebrelor Amintiri humuleştene, n-ar trebui adunate într-o carte, în mai multe, oricâte, căci sunt o inestimabilă zestre a literaturii noastre. Poate mai importante şi mai expresive decât un muzeu etnografic, nu? Felicitări. I.Lazu
P.S. Acum, venind la Ciobârciu. Mulţam pentru atenţionare, pentru atenţie, mai ales. M-a intrigat şi pe mine asemănarea toponimică, mie necunoscută, e drept. Practic nu cunosc originea cuvântului, mai ales că ruşii, pe hărţile lor de după 1912 îl caligrafiază fantezist, mai degrabă tendenţios, să i se piardă urma... Nimic nou într-asta! Noi, în replică, am scris: Ciubărciu, poate şi pentru că în apropiere se află un Căuşani. Deci două obiecte de lemn, tradiţionale... Caut pe Google şi nu găsesc decât cele două locaţii, una pe Jijia Dvs, alta în corelaţie cu persoana mea. Câtă onoare!
Din câte am observat - şi am şi subliniat această idee, când se strămută în alt loc, grupurile de oameni pun localităţii nou înfiinţate numele localităţii de unde plecaseră. Dacă nu îi numesc astfel vecinii, care ştiu de unde au venit. E caz prea cunoscut, cel cu  Boston-Boston. York-New York, etc etc. În Anglia şi în America. La noi se menţine procedura: localităţi din Bărăgan, înfiripate mai încoace, poartă numele satelor de munte de unde porniseră oierii cu turmele, încropindu-şi la început în lunca unde iernaseră nişte căsuţe provizorii, apoi perpetuându-se acolo. În cazul nostru, să fie vorba despre nişte jijieni strămutaţi pe malul Nistrului?  Tot într-o zonă joasă, cu bălţi şi mlaştini... Ceva trebuie să fie...
Devotat, Lazu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu