luni, 5 martie 2012

Scriitorul zilei: Hortensia Papadat-Bengescu; poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 1876-d. 1955

    Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa romînească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.
Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de  captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, îi vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Desenuri tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei,  salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit.

Citiţi mai mult:  http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-

Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.
8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui  şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.
Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.
Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.
Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit.
Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.
Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc.
Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu."

***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor...

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
Joi, 5 aprilie, 2007: (...) Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici lla nici 100 m de chiar buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; Dar, Doamne Dumnezeule!, nu aceasta este strada pe care am circulat fără excepţie, timp de 2 ani, la începutul studenţiei mele, în 1956 şi 1957, zi de zi, măcar de două ori, la ducere spre facultate şi la întoarce spre căminul studenţesc din Matei Basarab, colţ cu str. Călăraşi? O stradă oarecare, cu case vechi încă pe-atunci, majoritatea foste prăvălii, acum desfiinţate de comerţul socialist... (Dar la ce te-ai fi aşteptat, omule, după  timp de exact o jumătate de veac? Nu ţi-e clar că şi casele se depreciază în acelaşi ritm cu oamenii - asemenea tuturor lucrurilor pe care omul le edifică?) Reperele mele, pe-atunci erau: Sinagoga, Turnul Bărăţiei, biserica Sf. Gheorghe, biserica Colţei - şi îndată eram la Universitate...
Descumpănit, dar mai cu seamă întristat, privesc în lungul străzii; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului 1954, marea scriitoare H.P.B. a murit în martie 55. Tânăra spune că s-a născut în 53, deci la moartea marii scriitoare nu avea decât...Ce să-i fi spus? Că eu am apărut pe-aici la vreo doi ani de la decesul acestei scriitoare de care nici măcar nu auzisem, la acea vreme? Pe care literatura noastră avea s-o recupereze peste alţi 10-15 ani...
Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu, în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie 55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-a prezentat decât Balotă şi Nego, ambii provenind de la Cluj. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).
(Iar exact peste drum, pe celălalt trotuar, la numărul 35 se află casa, acum practic impracticabilă, unde se adunau avangardiştii, la celebra pe-atunci "Lăptăria lui Enache..." Pe cele două laturi ale străzii, ca două pagini din două cărţi absolut diferite, alipite prin hazard: marele roman românesc interbelic şi avangarda, două abordări opuse, ireconciliabile, iar acum ambele şterse de pe faţa pământului...)

Ion Lazu: Locul casei unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu, str. Bărăţiei, nr. 38. Actualmente incinta magazinului Cocor.

Ion Lazu: Lăptăria lui Enache. Str. Bărăţiei, nr. 35, S.III.






























 ion lazu: fotografii de autor:


7 comentarii:

  1. Predoslovie:
    Mă Ucizi şi Mă Învii cu-Aste Poze, veşnic Vii!

    1. "... vine tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră va fi soră de caritate la Focşani." Unde, Topîrceanu, după ce a fost eliberat de la Pirin-Planina, a venit s-o vadă, sperînd... Ce, de la o frigidă calculată ca un aisberg titanic... Că, e de notorietate: fără stilizarea ibrăileano-topîrceană, mai nimeni nu i-ar fi cetit litera-turavura.
    Iar trădarea "fiinţei", atrasă perfid de Sburător, mi-a apărut cu atît mai penibilă, cu cît a plecat pe furiş, nespunînd măcar Merci, VR!... Ba, chiar alimentînd commerajele dintre! Se pare că la EL, la carul "stilizării" prozaicei se angajase, tot pe daiboji, matematicianul-poet ori invers..., dar şi casa EL în păr.
    Că, nu era de ici-colo să "deserveşti" o damă de prezident de tribunale, pe oriunde era el "inaomovibilizat"...
    Poate că fabulez, poate că nu. Dar: fiindcă m-a cucerit (peren!) Topîrceanu, am aflat şi ce a însemnat madama pentru cercul VR: o colosală Trădare.

    2. "...a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee ..."
    a) Pe Darclee n-am apucat-o... Nici pe Învăţătorul lui Rebreanu... Dar, în Pietonalul budapestan, mai spre capăt, lîngă o ţîşnitoare cum doar Viena a mai păstrat (dar în inimă de pietonal, ca pentru a sfida apa scumpissimă a cafenelelor!)... În preajma acelei ţîşnitoare imperiale, o bătrînică veşnică precît Imperiul, venea pe la 10-n fiece seară, să scîrţîie la ceva ce fusese cîndva o vioară... După vreo jumate-oră, cu cît primea, azvîrlit, în cutie, se retrăgea-n întunericul de unde venise... Ca să aibă de unde răsări-n seara următoare, precisă, ca la Concert.

    b) Nu, chiar dacă literar a stat puţin la cutie, vă asigur că-n viaţă a stat mereu pe val, ca şi prezidentu-i de soţ, pe la varii tribunale... Era criză de magistraţi obedienţi pe atunci, ca şi-acum o inflaţie din aceeaşi "speţă". (Unchiul academikului ES a fost unul dintre aceia!)

    3."Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit."
    Abia Aici, suntem într-un desăvîrşit Acord!

    RăspundețiȘtergere
  2. ..."Poate că fabulez, poate că nu..." spui singur asta, prietene Culai. totuşi, desfăşurările pe laturi ale dtale cad nu-ştiu-cum, de data asta, faţă de încercarea mea de a o pune în pagină pe marea romancieră, pe urmele exegeţilor (în acest caz Manolescu, Liviu Petrescu ot Clusium etc), iar nicidecum pe ale cârcotaşilor. Ce ar fi mai la îndemână românaşului decât să strecoare strâmbe despre bieţii literaţi, care totdeauna au fost plini de păcate grele, neîndoielnic - mai ales în cazul dat, fiind vorba despre o femeie, o Doamnă, cum se exprimase Ion Negoiţescu, la penibila îmnormântare. Pricep solidarizarea spontană cu bărbaţii din lumea-ntreagă, mai abitir cu cei dragi nouă, de la Viaţa Romînească (scriu cu Î, pentru căci aşa scriau domniile lor, pe-atunci şi mereu...).Vai noi, bărbaţii, de câte trădări avem parte... Dar ce anume căuta GT (poet foarte drag tinereţii mele şi mereu), abia scăpat de la Pirim Planina, la Focşani, să o intercepteze pe HPB, ca să... ca să ce? Nu şi-a rezolvat problemele cu bulgăroaicele? Aştepta musai răsplată de la această Doamnă (n. 1876), acum deja la 40 de ani trecuţi, căsătorită de 20 de ani, cu copii mari etc ?! Cam urâţică treabă... O uitase deja pe Otilica, dulcineea care îl aştepta, biata, fără mari şanse pe Chiriaşul prea grăbit?... Or, lucrurile sunt prezentate de Domnia ta de parcă numai femeia e mereu de vină, "divină", cum spuneţi pe-acolo...Mereu aceeaşi Madam Popescu, care.. "mai cu franţuzeasca, mai cu scuturatul/ Până una alta a-ncurcat băiatul". De vină mereu femeia, nu? Când bărbatul face toate măgăriile din lume, precum Chiriaşul grăbit la Focşani, nouă ni se pare foarte firesc, demn, chiar indicat, nu?
    Şi de unde ştim că fără stilizările celor de la VR nimeni nu i-ar fi citit litera-"turavura"? (Cam dură exprimarea...) Nu cumva demnii domni de la VR, rămaşi cu buza umflată, de unde n-ar fi trebuit să râvnească la bunul străin, au lansatără zvoneriile? Şi, tot aşa, despre stilizările Sburătorului... Chiar aşa? Renumele celei mai mari prozatoare a noastră să se fi clădit pe munca unor binevoitori care nici pe departe nu aspiră la locul romancierei? Mă rog, tare ciudat... Dar, zic, fie adevărate cu vârf şi îndesat toate ispitirile şi furişările acestei "frigide", totuşi, altul cată să fie sensul demersului meu, pe acest biet blog berc..bbb.
    Ştiu şi eu destule, chiar prea multe "răutăţi" despre mulţi condeieri, unii evocaţi la rubrica ce-am deschis, "toate micile mizerii...", cum s-a spus; însă am socotit că ele nu precumpănesc asupra străduinţei scriitorilor cu pricina de a crea cât de cât întru literatură. Pur şi simplu, în cazul HPB mă situez de partea lui Balotă. Iar nicidecum de a lui Eugen Barbu, care vorbind în cenaclu despre noul roman al lui Preda, a spus: povesteşte cum l-au părăsit cele trei neveste. Asta af fi ideea.
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasă Replică,
    Excelentă Punere la Punct&Colţ!

    Şi voi sta acolo-n genunchi şi pe coji de nucă, pînă te vei îndura să mă ierţi, Drag Prietin şi Suflet nobil.
    O răutate mai degrabă puerilă, decît macho m-a prăvălit într-un abis din care doar bunătatea Domniei-Tale mă va scoate.

    Paradele floretei laziene au făcut aşchii ghioaga arguţiei mele moldave!
    Iertare, Prietene!

    Şi, Dumnezeu să o ierte pe maica romanului modern!

    RăspundețiȘtergere
  4. Prietene Culai ot Keatra, Îţi mulţumesc eu însumi, cu grăbire, pentru răspunsul onest şi înţelept. Ci nu e vorba între noi despre iertare, nici măcar despre bunătatea mea, câtă vreme la mijloc se află adevărul şi ideea - mă feresc a le scrie cu literă mare, ca să nu fiu luat de prezumpţios. Iar mai la obiect: sigur, există bârfe, invidii, omeneasca dorinţă de a-l macula pe cel de merit, de a-l trage lângă noi, în lipsă de har. Dar ce scrie Autorul, aici cu literă mare, rămâne deasupra. Căci rămâne la temeliile indestructibile ale spiritualului.
    Mie îmi pare rău doar că am omis să postez la Hortensia P-G faptul de laudă că despre dînsa au fost scrise nu mai puţin de 3 monografii. Şi este anume Valeriu Ciobanu cel care a scris o primă monografie, când despre romancieră nu se prea vorbea; apoi a scris Maria Luiza Cristescu, o prozatoare respectabilă, fiinţă singuratică, pe care o găsiră în apartament, la zile după ce-şi dăduse duhul; iar mai încoace, o altă monografie de Viola Vancea, pe care am oripilat-o cu gălăgia noastră, pe când perforam zidul ca să fixăm placa memorială cu vreo 12 nume, inclusiv al Mariei L.C.
    . Aş fi curios să le răsfoiesc, mai ales incitat de faptul că aceste două exegete au locuit la scări vecine ale celebrului bloc al scriitorilor din str. Apolodor nr 13-15.
    Iar acum: Dau ordin să vină primăvara! Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  5. La un astfel de dialog, nu ai cum să stai pe margine. Cuvintele lui Culai trebuie mestecate mai mult decât pe „ceva” care ţine loc numai de hrană. Cineva ar spune: bine!... bine… Să nu facem confuzia: boul, doar rumegă. Cehov, o spunea sublim: „Criticii sunt precum tăunii, nu lasă caii să are”. Omul, însă, care e o trestie gânditoare, are şi câmpul vast al Iluziei. Ne iluzionăm cu ceea ce ştim despre viaţa lor (a scriitorilor) pentru că, iluzia e precum mersul unei pendule. Mergi înainte şi după ce ai trecut de tărâmul ei şi iluzia a dispărut. E ca mersul pendulei: nu se opreşte, nici măcar, în clipa când ai pierdut cheia. Cât despre Adevăr? Nu există unul singur. Ci mai multe drumuri care duc la el, ne spun toate cărţile bune. Aici, îi dau dreptate şi d-lui Lazu. E greu să spui un adevăr. Să-l transmiţi? Cine te ascultă până la capăt! Şi ca să-l faci înţeles, e şi mai greu. Pentru a nu ne încărca memoria cu tot ceea ce este „balast”, Dumnezeu a inventat uitarea. Nu spunea Honore de Balzac: „A uita este marele secret al firilor tari şi creatoare”? de aceea, cuvintele trebuie mestecate ca la jocul de table: până iese şase-şase.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chapeau, Mennesinger al frazelor întemeiate pe lecturi de nezdruncinat!

      Altele, poate cu altă ocazie, cînd nu despre cherchez-la-femmme = cherchez-l'infame vom deschide vorbire...

      Fără nici o legătură cu incitantul subiect, doar o tangentă. Un eminent pedagog, profesor-formator de profesori, dar în rest un retor şi-un orator penibil, din cei ce se uită vorbind lungi oare, deşi mai aveau şi alţii de vorbit la subiect, voia s-o bage cu de la sine voie pe Doamna Grigorescu-Bacovia între primele patru poete ale naţiei. Mi-e teamă că n-a reuşit, Şi din pricină că a vorbit prea mult, dar fără dovezi. Palpabile!

      În rest, rămîn la părerea că am fost grobian faţă de Gazdă!

      Ștergere
  6. Dragi prieteni întru literatură, Nicolae Ciobanu şi Tudor Cicu,
    Niciodată nu-i târziu ca să afli de pe internet lucruri chiar importante despre marii scriitori. Sunt uimit şi încântat, dar şi cumva depăşit. Nu îndeajuns pregătit, pre cât mi-aş dori-o.
    Iată în Rom. lit. un articol de Ioana Pârvulescu, specializată în lumea de dinainte de 1944, în trecute vieţi de doamne şi domniţe:
    http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-
    Eu, care n-am urmat o facultate de profil, cu atât mai mult fac ochii mari. Dar ce-aş fi aflat despre HPB la filologie, când eu terminam facultatea în 1961... Abia în '62 avea să apară cartea de memorii a lui Camil Baltazar "Contemporan cu ei: amintiri şi portrete", totuşi o carte trasă pe calapodul socialist, selectând despre HPB numai ce era pe linie.
    Iar în 1964 apărea monografia lui Valeriu Ciobanu, cercetător acribios, scormonitor prin publicistica vremii. Ce mi-a devenit clar citind IP? Că romanciera a debutat la 43 de ani, când cel de al cincelea copil avea 7 ani. Că saltul important a fost de la poezie la proză. Că în 1919, când îi apărea prima carte, scriau comprehensiv atât Ibrăileanu cât şi Lovinescu, dar şi Vianu, Iorga etc. Că Rebreanu o cita mereu pe HPB ca performeră în proza noastră. Că familia s-a stabilit în Bucureşti abia în 1933, cu pensionarea magistratului, un incoruptibil, care a dezavuat mereu preocuparea soţiei sale scriitoare. Care a avut mereu de înfruntat misoginismul majoritat al scriitorilor bărbaţi.
    Şi, un aspect aproape incredibil: Nici până astăzi nu a fost publicat jurnalul scriitoarei, altfel f. greu de descifrat. De meditat...

    RăspundețiȘtergere