luni, 27 februarie 2012

Scriitorul zilei: Al Rosetti; fotografii de autor

Scriitorul zilei: 

O pagină de jurnal, 1991


Cărţile prietenilor mei


Fotografii cu scriitori prieteni...

4 comentarii:

  1. Domnule Culai, prietene: Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. După cum vedem cu toţii, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta, şi cei de după noi. Am scris, cam acelaşi gen de povestiri (de care amintiţi aici, că aţi găsit pe blogul meu) în cartea „Călător prin Valea Plângerii”. O verişoară, a prins cartea şi, a purtat-o după ea, din casă în casă, în satul în care m-am născut şi pe care l-am părăsit pentru totdeauna, încă adolescent fiind, pe vremea liceului. În carte, am scris, credeam eu, cam despre toţi cei din sat. De la verişoară-mea am aflat, că, mulţi au fost nemulţumiţi, că n-am scris şi despre ei. Apoi, cum puteam să scriu despre toţi oamenii din sat? Am scris şi eu ce mi-am amintit. Supărată rău verişoară-mea, că, nici despre părinţii ei n-am scris. Acum, mă gândesc să le redau liniştea, şi să scriu o a doua carte. Aceste noi povestiri, vor face parte din ea. Dar, te pomeneşti, nici asta nu-i va mulţumi. Atunci, cred că voi face ce a făcut şi Păcală. Cum, ce a făcut Păcală? Şi-a dat căciula într-o parte şi s-a scărpinat după ureche. Şi a zis: „Apoi, nu-i bai, om trăi şi-om mai vedea!” Am creat acest blog, numai pentru a ţine legătura, prin poveştile mele despre unele întâmplări din sat, care mi-au mai rămas în memorie, cu ai mei. Cei rămaşi în acele sate dobrogene. Nu ştiu ei a posta comentarii, de aceea, nu m-am străduit a le înlesni acest privilegiu. La voia lui Dumnezeu. Ne mulţumim însă, aici, pe blogul lui Ion Lazu, să mai aflăm şi noi despre scriitorii noştri şi vieţile lor. E tare minunat să răsfoieşti, cândva, un dicţionar, cu astfel de personaje şi să te proiectezi în lumea lor. Despre unii mai ştim câte ceva, despre alţii, nici atât. Dar, nu-i minunat? E tot ceea ce poate face cineva, care trudeşte pentru curiozitatea ta şi nici măcar nu-ţi cere cuvenita ascultare. La bună vedere, tuturor.

    P.S. Dupa o ora de incercari am renuntat. Voi gasi calea altadata. Postati pentru mine, raspunsul acesta lui Culai. Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cele de mai sus, am uitat a fi semnate: de aceea semnez acum, Tudor Cicu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Scuze! Eu am postat textul dlui Tudor Cicu adresat lui Culai, pentru că TC nu reuşea să o facă. La copiere era şi menţiunea TC către Culai, acum văd că acea adresare nu s-a transferat-"lipit". Deci: primul text de la Comentariile de astăzi este al Dlui Tudor Cicu. Aşteptăm reacţia nemţeanului Culai. Un gând bun.Lazu

    RăspundețiȘtergere
  4. De/din pr(e)udenţa de a nu hi iar hustuchit de piedicile din calea comentariilor, profit de buna noastră Gazdă (căruia-s dator-vîndut în mai multe pricini) şi-i răspund Domnului şi Prietenului Tudor Cicu, tot pe Calea a(ia)sta:
    Mă consider un om norocos, dacă şi-n Amurgul vieţii de la care nimic nu mai speram, am cunoscut Oameni de calibrul domniilor-voastre!
    Şi, pentru că: nimic n-ar fi fost, fără de LIS Jurnal, permită-mi-se a-l asocia şi pe dînsul aici.

    Domnule Ionule, Tudore, Liviule, scriem (de mă lăsaţi şi pe mine să mă implic, deşi n-am calităţile voastre) fiindcă nu (mai) ştim altfel a ne spovedi, ori nu ne ajunge... Fiindcă asta consider eu că este tot ce-i aşternut cu simţire şi din suflet pornit: împărtăşire.
    Să mă ierte Dumnezeu, Bunul, de bănuieli blasfemice-n acest debut de Post Mare!... Eu chiar cred în ce-am spus şi susţin.
    Iar un Cuvînt din partea celui ce m-a cetit, pentru mine face cît o cuminecătură. Iar un reproş, un canon. E şi scrisul o formă de religiozitate.
    Vă doresc: aşa să simţiţi şi domniile-voastre ce vă vine de la mine, de la alţi bine-intenţionaţi, cuminecătura!

    RăspundețiȘtergere