Scriitorul zilei: Gheorghe Brăescu, n. 29 ianuarie 1871 - d. 15 martie 1949
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
***
S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş. Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.
În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922; Schiţe vesele, 1924; Un scos din pepeni, 1926; Alte schiţe vesele, 1928; La clubul decavaţilor,1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.
***
28 iulie 2008. (...) Înapoi spre pţa C.A.Rosetti şi de
acolo cu troleibuzul până la staţia Vlad Ţepeş, unde cobor şi vin puţin înapoi,
în căutarea numărului 24, unde a locuit Gh.
Brăescu, mort în 1949. Noroc că l-am depistat în cartea de telefon de la
Academie. Pe atunci un scriitor nu prea avea telefon, dar dacă îl avea, atunci
după nume se menţiona: scriitor, ziarist, medic, avocat etc., lucru care a fost
aruncat peste bord pe vremea comunismului, când toţi eram oameni ai muncii (sau
duşmani ai poporului). O clădire pe colţ, cu trei nivele, nu mare, dar cu gust,
acum în vizibilă degradare. Dar există o altă intrare prin curtea din spate,
unde se vede un alt corp de clădire; la poartă, lanţ cu lacăt şi semne că prin
curte acţionează un câine de pază. Revin la intrarea de pe colţ, uşa deschisă,
sun la parter, la etajul I, la II, nişte etaje foarte înalte, ca pe vremuri.
Cobor, îmi notez numele de pe cutiile poştale şi când să ies, uşa se deschide,
apare o locatară. Scenă cam pe muchie de cuţit. Poate că s-a speriat. Dar mă
legitimez, mă explic. Ştie de scriitor, a locuit în apartamentul de la parter,
acum acolo stă o familie foarte tânără, plecată, care vrea să vândă. Doamna
Adam e de acord, însă trebuie să vorbesc şi cu ceilalţi, să vin dimineaţa din
timp sau după 19. Nu se arată dispusă să vorbească cu ei, ea vine acasă după
orele 23, atunci e prea târziu să-i deranjeze; nu le ştie nici telefoanele. Ca
între buni vecini. Ies şi fiind pe Mecet, întreb de şcoală, mi se arată
direcţia, dau de o şcoală pe Austrului, e în reparaţii, un muncitor mă conduce
la altcineva, acela imediat îmi spune că sunt pe o cale greşită, probabil caut
altceva, aici e o şcoală de copii cu deficienţe de vedere, iar cea pe care o
caut e la următorul colţ, tot pe stânga. Ajung. O clădire impozantă, cu porţi
pe la ambele capete, prima fiind baricadată cu lanţ, deci vacanţa mare!, intru
într-o clădire anexă, de la celălalt capăt al clădirii, o tânără drăguţă – şi
înţeleg imediat de ce – îmi spune că acolo e o secţie a poliţiei, intrarea la
şcoală e pe la celălalt capăt, când nu sunt în vacanţă. Va trebui să aştept.
Or, placa Magdei Isanos aşteaptă şi
aşa de ani buni, în cancelarie...
Seara, Lidia îl sună pe Murgeanu, vorbesc şi eu. Şi văd că tot nu
înţelege de ce mă implic atât cu plăcile. Poate pentru că orice formă de muncă
voluntară a fost compromisă de comunism. Cum, zic, nu înţelegi că asta va fi o
nouă carte? Aşa da!, consimte I.M. (...)***
Ion Lazu: La vedere
Un laz în pădure, o galerie
O claie de lumină sub vintrele
Nopţii – nu-ţi adjudeci, doar pentru tine.
Ci te culci odată cu găinile, lăsând
Durerea la vedere, în canatul uşii.
Soarele cade-n apus, tu în partea
Cealaltă, ca despicaţi în două cu stânga
De-o bardă. Nu te menţin deasupra
Iubire, ambiţie, artă. Te laşi asemenea
Lunii, smuls dintr-o planetă moartă.
1980, Păuşeşti - Vâlcea
Ion lazu: fotografii de autor:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu