Scriitorul zilei: Nicu Caranica; poezii; fotografii de autor

Noi suntem stelele...

Ion Lazu: Sorginte

Te opreşte un asiatic pe stradă (un japonez?)
îţi face semne,
îţi zîmbeşte, te întreabă ceva, într-o limbă care
nu e japoneza lui; îi răspunzi ceva îngăimat,
într-o limbă
care nu e româneasca ta. Fusese derutat,
obosit; şi deodată se relaxează,
se luminează la faţă. A înţeles încotro să meargă!

Te bucuri.

Poezia nu e limba lui, nu e
limba ta, în care aştepţi să ţi se vorbească la vedere.
Dar v-aţi înţeles:
cu mirare, cu bucurie. Tot aşa funcţionează şi
poezia, de aceeaşi sorginte
este lucrarea ei.

(din volumul Elegii noi/vechi, în manuscris)

 Scriitorul zilei: Nicu Caranica, n. 18 ianuarie 1911 - d. 2002

***
DESEN

Un deget de copil mă desenează,
Direct pe faţa mea mă desenează,
Atent mă desenează.

Îmi scrie ocgii,
Îmi scrie gura,
Fruntea, nasul, urechile,
Contururile,
Toate trase-n amănunt,
Scrise din nou cu şerpuiri de aer,
Cu mângâieri de aer.

Desenul feţei mi-acoperă faţa,
Desenul feţei îmi vădeşte faţa,
Cu un fard îngeresc fără materie,
Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,
Ca o pruncie.

Chipuri uşoare ning afară,
Chipuri uşoare curg în mine.
Inspir îmbătat profiluri uşoare,
Expir mulţumind profiluri uşoare,
Mi-e inima insulă pe ape uşoare,
mi-s gândurile fluturări uşoare,
păsări uşoare.

Ah, deget de copil.
                     NICU CARANICA

***

Născut la Bitolia, în Macedonia, din părinţi aromâni: Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor reputat şi Sevastia, soră a academicianului Th. Capidan, sora lui Nicu Caranica, Eta Boeriu, a fost ea însăşi poetă şi mare traducătoare din literatura italiană. Pentru mine, o nouă confirmare că aportul cultural al alogenilor proveniţi din zona Greciei şi Macedoniei, măcar pentru ultimele 3-4 secole din istoria noastră, este mai important decât ne place să o recunoaştem.

Liceul la Turda, universitatea din Cluj (1828-1832), cu o continuare a perfecţionării universitare la Lille şi Sorbona, fără totuşi să-şi poată definitiva lucrarea de doctorat despre opera critică a lui Baudelaire (1935-1936). Profesor la Arad, apoi ataşat de presă în Italia, rechemat în 1941, refuză repatrierea şi acceptă exilul. Zece ani în Italia, asistent la Padova al lui Ramiro Ortiz, apoi, din 1951 se stabileşte la Paris. Tipărise în 1940 Poeme şi imnuri, în 1945 Povestea foamei, iar în 1968 Naşterea legendei. În 1997: Anul 1940; Piese de teatru, tipărite în străinătate şi puse în scenă: Întâlnirea, apoi Mişcare ireversibilă, 1970, Noapte şi iar noapte, 1995; volumul de eseuri şi memorialistică Eminescu-un esculap al sufletului românesc, 1997; Lupta cu îngerul, 1997; Chemarea marea, 2000; Cartea anilor, 2000. Nu lipsesc de tot eforturile de a-l reintegra pe poet în matca largă a literaturii române contemporane, dar din păcate receptarea critică şi impactul asupra cititorului întârzie, din motivele deja cunoscute.

Apăruse în antologia Poeţi tineri ardeleni, 1940 a lui Emil Giurgiuca şi în cele două antologii madrilene ale lui Vintilă Horia. O antologie a Poeziei exilului românesc i-am făcut-o cadou anul trecut fiului său Mihai Caranica, vechi al meu prieten şi coleg la prospecţiuni geologice.

Pot să-mi imaginez tristul destin al unui poet, fost legionar, nevoit să rămână până la sfârşitul vieţii în străinătate, desfăcut de poporul în limba căruia a continuat să scrie până dincolo de 90 de ani, însă în imposibilitatea de a reveni în patria mumă. L-am avut în echipă timp de zece ani pe blajinul coleg tehnician Mihai Caranica (plecat el însuşi în exil, stabilit actualmente în USA, unde se ocupă cu geologia şi... sculptura), care însă nu a găsit prudent să ne vorbească despre familia sa, despre tatăl exilat în Franţa; nici faptul că scriam eu însumi şi uneori chiar îmi apăreau unele cărţi nu l-a împins spre mărturisiri. Aflasem în vreun fel că este nepotul Etei Boeriu, dar de nicăieri nu aş fi putut deduce înrudirea acestora cu Nicu Caranica. Al cărui nume era uneori pomenit în contexte alarmante...

ion lazu: fotohrafii de autor