miercuri, 7 decembrie 2011

scriitorul zilei: Sorin Titel; poezii; fotografii

noi suntem stelele...

ion lazu: Convalescenţă


Aud pe cineva urcând

Pe scări, încoace.

Aştept. Nimic. Şi iar.

Înţeleg că au fost

Chiriaşii de la parter

Care urcă cele două trepte

Spre bucătăria lor.

Citesc mai departe. Sau dorm

Sau ascult scâncetul bolii.

Şi, cândva, mi se pare iar

Că aud paşi urcând încoace –

Infinit de încet

Cu mari precauţii

Sprijinindu-se de pereţi.

Cine poate fi...

Singurătatea. Bătrâneţea.

Se aşteaptă una pe alta.

14 noiembrie 1981
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI:  Sorin Titel, n. 7 decembrie 1935 - d. 17 ianuarie 1985

  

Năcut în comuna Marginea din judeţul Lugoj (tatăl notar, cu studii de Drept, iar mama casnică), familia s-a mutat între timp la Caransebeş, unde adolescentul şi-a început liceul, terminat la Lugoj. Un an la Facultatea de cinematografie din Bucureşti, după care se transferă la Filologie, echivalându-şi studiile. Însă în 1956 este arestat sub învinuirea de a se fi solidarizat cu revoluţia din Ungaria. Se transferă la Filologia Clujeană, însă după o lună este exmatriculat şi de acolo. Vigilenţă la superlativ. Face pe suplinitorul la Caransebeş şi la Cârpa, în tot acest timp insistând pe lângă prof. univ. Dumitru Micu să-l sprijine în reînscrierea la Filologie. Oponenţi fiind Iorgu Iordan, Coteanu, alţii de la cadre. O zbatere de mulţi ani, soldată cu reluarea studiilor la fără frecvenţă, terminate în 1964, când devine redactor la Scrisul bănăţean (Orizont). În 1971 reuşeşte să se stabilească în Bucureşti, devenind redactor la Gazeta literară. Aceste obstrucţii l-au marcat ca scriitor, frica, zădărnicia intră în materia prozelor sale.  Debutase cu o povestire Drumul încă în 1957, dar abia în 1963, tot cu sprijinul profesorului său D. Micu izbuteşte să debuteze în volum cu Copacul. Al doilea volum abia în 1966: Reîntoarcerea posibilă - titlul acesta spune ceva..., după care publică noi cărţi mai în fiecare an. Acest scriitor de real talent şi nebănuite resurse creative, nu se rezumă la descrieri după natură (cu atât mai puţin la scrieri pe linie ), deşi unul dintre scriitorii pe care i-a admirat a fost Cehov (În căutarea lui Cehov); alt autor care l-a fascinat a fost însă Melwille (Herman Melwille. Fascinaţia mării). Însă tehnicile sale narative, mereu perfecţionate, l-au apropiat de Kafka. În exegeze este încadrat la grupul oniriştilor. La rând cu Dimov, despre care refeream aici ieri, dar şi cu Vintilă Ivănceanu şi alţii, care nu au dat nimic semnificativ. Or, ST este un romanicer "la vârf"!.
În fapt, scriitorul S.T., cu o conştiinţă artistică mai rar întâlnită la autorul român (ce se bizuieşte pe talent, pe inspiraţie, pe intuiţiile infailibile etc), era, dimpotrivă,  mereu în căutarea unei formule narative care să-l reprezinte cu maximă fidelitate. Copii care povestesc între ei (sau sieşi, între vis şi trezie...), însă cu ochii dar mai ales cu urechea la spusele vârstnicilor; adolescenţi care retrăiesc momente ale copilăriei ingenue, dar şi bătrâni ale căror gânduri se abat de la contingent spre a tatona teritoriile uitate dinspre începuturi - o împletire de voci narative, totul trăgând înapoi, spre trecutul enigmatic, plurimorf, singurul autentic, şi care se încarcă de noi sugestii abia la repovestire - naraţiuni în care registrele se complinesc, se schimbă, se contrazic şi revin pentru a ne da o altă variantă a trăirilor, iată atelierul acestui creator mai rar cunoscut în proza română. Abia cu Lunga noapte a prizonierului, roman, 1971 (tradus în Franţa de Mari-France, fiica lui Ionesco, dar şi în Olanda şi Polonia), ucenicia scriitorului este pe deplin încheiată, iar formula narativă odată validată, vor urma cele patru romane de căpătâi ale lui Sorin Titel: Ţara îndepărtată, 1974, Pasărea şi umbra, 1977, Clipa cea repede, 1979 şi Femeie, iată fiul tău!, 1983.
Foarte bine primite de critica literară, mereu discutate, în centrul atenţiei, cărţile lui S.T. l-au impus drept unul dintre marii prozatori postbelici. Sfârşitul pretimpuriu, pe seama unei boli misterioase pe cât de necruţătoare, a curmat o carieră la nivel european. Admirator cândva al noului val francez, S.T., neîmpăcat cu sine, poate că a dat romane mai importante decât ale francezilor pe care şi-i luase de model, cândva.
După Decembrie m-aş fi aşteptat la o explozie pe piaţă a romanelor lui Sorin Titel. Nu s-a prea văzut aşa ceva. Abia prin 2005 s-a iniţiat o serie de Opere, care însă s-a oprit după primele două volume. Aşteptăm. Recuperarea promptă a marilor scriitori este un indiciu fără greş al stării de sănătate a unei culturi, după răsturnările de situaţii pe scena politică.
 L-am cunoscut în vreo redacţie, fie la Gazeta literară, fie la Editura Eminescu, înaintea debutului în volum şi am început să ne vedem, tot la redacţie sau la vreun bistrou, în oraş. Îi citeam cu maxim interes cărţile şi apariţiile în reviste. Am constatat că era un împătimit al filmului - şi ne-au întâlnit uneori la Cinematecă, unde era nelipsit. Faptul că eu însumi câştigasem un premiu pe ţară la concursul de subiecte de film îi va fi făcut bună impresie. A scris favorabil despre prima mea carte. Mi-a făcut un referat oportun la cea de a doua, care avea nevoie de referat extern - Despre vii, numai bine, 1971, un mic roman de iubire, aşa-zis poliţist. Ceea ce nu l-a putut deruta pe foarte avizatul scriitor şi eseist. Dar proze la România literară nu mi-a înlesnit să public.
Când a revenit după o excursie de două luni în Europa şi USA, mi-a spus la telefon că are mari probleme cu aparatul de filmat. Un Zorki. S-a dovedit că nu ştiuse să-l manevreze corect, cum nu izbutise, timp de 2 luni, să scoată rola din aparat şi să-l reîncarce. (Mi s-a părut ciudat chiar faptul că nu a apelat la cineva, pe unde va fi fost...) I l-am deblocat pe loc, am luat rolfilmul, i-am lucrat pozele... Sunt oameni excepţional dotaţi, care însă se blochează în faţa unui fleac de amănunt tehnic. (Ceea ce un geolog terenist nu-şi poate permite, el musai să se descurce, singur în pustietatea munţilor. Merau în porthart cu strictul necesar pentru orice urgenţă...) Cândva i-am făcut nişte fotografii, pe timp de primăvară, în zona Universitate-Ministerul Agriculturii şi la proxima întâlnire i-am înmânat fotografiile. Le-am văzut mai apoi în albumul carte scoasă de Iosif Titel, tatăl supravieţuitor al scriitorului, la scurtă vreme după dispariţia lui Sorin Titel
Acum câţiva ani, lucrând la Proiectul Plăci memoriale, am încercat să-i pun o placă memorială pe str. Spătarul Milescu, undeva către Gara de Est. Nu am reuşit să trec de opoziţia colocatarilor...

Din Odiseea plăcilor memoriale

11 august 2007. (...) Ieri după amiază, drumuri la adrese care n-au răspuns. Întâi la Sorin Titel, unde găsesc poarta deschisă şi observ semne de mari renovări. Intru în prima clădire, la parter, un cabinet medical, deschid uşa, ocupat, două persoane cu spatele şi medicul, un domn bine, prezentabil, abia înspicat, la 40 de ani, îmi face semn să aştept. Pe coridor mai apare un pacient. Merg la clădirea din spate, ascunsă perfect după imobilul de la stradă. Acolo, la parter, doi muncitori care au dat jos tencuiala până la cărămidă şi acum fixează rabiţul; o placă izolantă de 2 cm de ipsos şi încă altceva. Unul dintre ei tocmai vorbea pe mobil cu proprietarul. Mama şi sora Brânzescu au vândut şi s-au mutat în Drumul Taberei, pe moment sunt în Germania, revin în septembrie. Noii proprietari sunt de acord cu fixarea plăcii, dar clădirea fiind ascunsă, ar trebui să apelez la cei de la stradă. Mergem acolo, intră omul, vorbeşte, acelaşi răspuns. Să aştepte! În fine, iese pacientul cel vârstnic, intru, explic, dar medicul zice de la început Nu şi că îşi asumă riscul. E vorba despre cealaltă clădire, nu? Nu vrea să amestece lucrurile, recte firma lui cu... Şi că a avut conflicte de familie. Dar, zic, e vorba despre altceva, S.T. este unul dintre marii noştri prozatori, un egal cu Breban, cu Buzura, care nu au decât norocul de a-i fi supravieţuit două decenii... or, aceşti oameni de vocaţie binemerită de la popor, ei au edificat o cultură, au dat neamului nostru o carte de vizită... Şi el a vrut să facă multe. Această ţară nu i-a dat nicio şansă! Dar nu aţi scris 20 de romane!? Nu, dar pentru pacienţii lui... E altceva, zic, recunoaşterea de către pacienţi, nu cultura naţională... Că timp de 45 de ani bunicii şi părinţii lui au fost prin închisori. Deci viaţa nu v-a cruţat, dar n-aţi învăţat lucrul cel mai important, esenţial... Care? Să fiţi generos! Şi reiese din ce spune că a primit adresa de la Uniune, i-a dat-o fiicei lui S.T., dna Brânzescu – deci e clar că nu-i interesează posteritatea scriitorului. Deci nici pic de solidaritate intelectuală, altă noţiune fără acoperire... Îi spun medicului făţos nevoie mare: Se vede că nu-i cunoaşteţi opera... Nu prea, recunoaşte medicul. A citit una sau două dintre cărţi... Iarba verde, verde de acasă... Nu, aia nu e o carte, e un film, zic. Şi a mai citit Uite-o pe mama! Nu, probabil vă referiţi la Femeie, iată fiul tău!, acesta fiind un citat din Noul Testament. Dar pe care ST spune că l-a pescuit de pe prima pagină a unei partituri muzicale celebre... Şi îl las într-ale lui pe acest pseudo-intelectual, un ins resentimentar, refulat, nerealizat. Dar din vina cui?! Ce-i lipseşte azi unui medic specialist, prezentabil, cu cabinet particular, ca să se realizeze? Îi lipseşte clientela, nu? În acest cartier ce aduce a fostă mahala, fără dever... dar de ce nu-şi caută norocul în Canada, în Australia... Nu, el e ranchiunos că în urma lui ST a rămas o operă...

Îmi amintesc de monumentul lui ST de la Marginea, peste care am dat cu surprindere, pe când lucram în zonă, prin 1993, căci nu ştiusem nimic despre iniţiativa respectivă. În faţa şcolii comunale, pe un soclu destul de înalt, bustul prozatorului ST, zâmbind vag, a resemnare. Se pare că ştia ceva... Îl crezusem necăsătorit, un singuratic, umblând cu câţiva prieteni de condei: N. Ciobanu, Marcel Mihalaş, Gh. Suciu, dar văd că a avut familie. Fără verighetă. Totdeauna singur. Îmi răspundea la telefon o voce subţirică, părea de copilă, am crezut a fi vorba despre sora lui. Pleca tot singur în excursii, în Franţa, în USA. Şi nimic despre familia lui. Cândva a apărut un album ST, acolo multe fotografii, printre care şi unele făcute de mine, fără specificaţia de rigoare. Album girat de tatăl supravieţuitor.


Picturile lui Andreiu-mic:







3 comentarii:

  1. Cînd scrii cu adevărat, nu un scriitor ar trebui să te defineşti, ci un inspirat.
    Unii se cred creatori... haida-de!
    Şi din a lor pricină şi-a întors Ziditorul faţa de la noi, restul lumii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule,
      Nu exista judetul Lugoj, ci judetul Timis. Pai, ce facem?!... Confundam partea cu intregul...
      D.M.

      Ștergere
  2. Mulţam pentru atenţionare, stimate Domn D.M. Corect: nu jud. Lugoj, ci jud. Timiş. Una am gândit şi alta am scris, din grabă, desigur. Însă nicidecum nu am "confundat partea cu întregul", cum diagnosticaţi dvs, mai ales că am absolvit geografie-geologie, nu? E vorba doar de neatenţie, iar nu de neştiinţă. Vă rog să parcurgeţi cele peste 150 de rubrici "Scriitorul zilei". Poate mai sunt şi alte greşeli. Dar pe de altă parte e totuşi o muncă pe brânci, făcută cu bună credinţă, nu vi se pare?
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere