Scriitorul zilei: Nichifor Crainic; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Un cuvânt

Un cuvânt şters atât de tare

Şi îndelung, cu înverşunare

Până la uitare de sine –

Că părea la început un fel de gard

Sau un tufiş

Sau un nor mai apoi

Iar la urmă nimic altceva decât

O groapă sumbră –

Din care duhul unui cuvânt

Răsturnând lespedea cu vuiet mare

s-a ridicat la ceruri.

1986- Oraşul Victoria
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


Scriitorul zilei: Nichifor Crainic, n. 22 decembrie 1889 - d. 20 august 1972

Unul dintre corifeii vieţii culturale şi politice a României interbelice, Nichifor Crainic, pe adevăratul său nume Ion Dobre, născut la Bulbucata-Giurgiu, a urmat Seminarul de la Bucureşti, dar şi Filosofia, continuându-şi studiile şi luându-şi doctoratul la Viena, ca să devină profesor chiar la Seminarul Teologic unde învăţase, apoi la cel din Chişinău. Debutând de foarte tânăr ca poet, a avut o fulminantă activitate de ziarist, a înfiinţat ziarul Calendarul, promovând idei de extremă dreaptă: naţionalism, autohtonism, neo-ortodoxie, etnocraţie. Motiv pentru care ziarul său a fost interzis în câteva rînduri, iar patronul el însuşi întemniţat. (Erau doar mici încercări, până să nimerească în malaxorul stalinist-dejist...). Preia de la Cezar Petrescu directoratul revistei Gândirea, strămutată din Cluj la Bucureşti şi o conduce aproape 20 de ani, fiind unul dintre ideologii mişcării legionare, după modelul musolinian, ţinut la mare preţ. Om politic, ajunge secretar general al Ministerului Culturii şi Cultelor, ministru în două guverne, iar în vremea lui Ion Antonescu Director la propagandă. Personalitate carismatică, cu darul oratoriei şi al scrierii însufleţitoare, are ceea ce Tudor Vianu a numit "solemnitatea patosului", desigur "un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii", ştiind să întreţină "valul unei comunicativităţi calde". Dacă astfel se exprima Vianu în Arta prozatorilor români, ediţia din 1941, e cazul să ne punem mai multe întrebări, privind perceperea în epocă a Mişcării legionare...
La întoarcerea armelor, Crainic îşi pierde urma în Transilvania, ascuns pe la diverşi preoţi, foştii săi studenţi. Din 1947 până în 1962 face puşcărie, la Jilava, la Aiud. Nu toţi cei cu care a împărţit detenţia i-au  păstrat o bună amintire. Suspectat de colaborare cu administraţia, de turnătorii, ar fi dat această explicaţie, defel teologică, ori metafizică: Mai întâi suntem datori să supravieţuim!

La eliberare, din 1962 până la pensionare, în 1968, a fost redactor la revista pentru străinătate: Glasul Patriei, străduindu-se să dea realităţilor prea triste din România comunistă-naţionalistă un ce pozitiv, măcar pe termen lung, un lustru propagandistic, dovadă a cedării în faţa compresorului Regimului. A redactat, la solicitarea expresă a Securităţii, un studiu la sânge despre mişcarea legionară, material care nu a fost publicat, ci folosit de cine trebuie împotriva cui trebuie.

A fost intens reeditat după Decembrie '89, mai ales în prima decadă, nu însă şi valorificat critic; oricum, autoritatea sa şi a lui Dumitru Stăniloae s-a restabilit printre ortodocsişti. O carte de memorii: Zile albe, zile negre, 1991, Nostalgia paradisului, 1994, Puncte cardinale în haos, 1996, Ortodoxie şi etnocraţie, 1997, Ţara de peste veac, poezii antume, 1916-1944, Teologie şi filosofie. Publicistică, 1997.

Cu mare emoţie şi bucurie regăsesc în bibliotecă memoriile, apărute la Editura Gândirea, 1991. Pe pagina de gardă, dedicaţie din partea unor colegi şi data 1993. O frunzăresc: citită din scoarţă în scoarţă, cu creionul/pixul în mână, mereu folosit - sublinieri şi sublinieri, fraze, paragrafe, jumătăţi de pagină. În incipit, 2 pagini reproducere de text olograf: "M-am ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sângele care bate încă în tâmpla căruntă..." . (Două pagini din care ne dăm seama cum se prezintă întregul manuscris: caligrafiat literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, un text înghesuit la maxim, dens-bătucit, folosind la limită spaţiul paginii, încât n-ar mai fi fost loc de introdus măcar o virgulă, o literă, imposibil de făcut adăugiri, modificări pe text - căci toată materia mărturisirilor se afla dinainte pregătită, perfect limpede, în mintea teribilului Nichifor Crainic! Urmează 20 de pagini: "Notă asupra ediţiei", de îngrijitorul acesteia: Nedic Lemnaru, care îl primise pe N.C. în redacţia Glasul Patriei şi nu doar atât, deducem că îl avusese sub observaţie/îndrumare/strunire... Şi încă 7 pagini, semnate Alexandru Cojan, ginerele teologului, despre soarta incredibilă a manuscrisului. Abia dintr-un poat-scriptum aflăm esenţialul: Memoriile care se publică reprezintă manuscrisul original, scris în perioada 1945-1946 când era pribeag în Transilvania şi nu ştia ce soartă va avea. Şi reiese că după eliberarea din 1962 (socotim 3 ani de pribegie şi 15 de detenţie!), ademenit de autorităţi, bătrân şi bolnav, a rescris textul memoriilor, autocenzurându-se, augmentându-l...

O carte de aproape 400 de pagini (şi este doar volumul I), reproducând un text scris de mână, purtat prin diverse ascunzişuri, deteriorat de umezeală. Spre exemplificare, se reproduce ultima pagină a manuscrisului, greu descifrabilă. Văd că în parte am completat eu, cu pixul, spaţiile rămase libere. Numele editurii Gândirea, surprinde: este chiar ceea ce visase o viaţă Crainic. Dar ce editare precară, ca să folosesc un eufemism: pe hârtie de ziar, text îmbâcsit, cules cu vechile mijloace tipografice, greu lizibil. Sper din inimă că din 1991 şi până astăzi se va fi găsit un editor mai generos, măcar respectuos, care să dea acestor Memorii o ţinută demnă de numele autorului lor.

Din ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

20 iulie 08. O sâmbătă mai închisă. Mai buchisesc la liste. Pentru că Nedic Lemnaru m-a amânat pe luni, (vrea să ne întâlnim, să discutăm mai multe, să-mi dea nişte cărţi de-ale lui N.C.), trec prin Vasile Conta 3-5, despre care îmi spusese că a fost clădirea Corpului didactic. Nichifor Crainic a locuit acolo la parter, în apartamentul din dreapta, iar în cel din faţă soţia lui avea un cabinet medical; pe atunci scotea Gândirea; cu venirea comuniştilor în '44, a fugit în Ardeal, a stat ascuns pe la diverşi preoţi, foştii lui seminarişti. Apoi s-a predat, în '47, pentru că Petru Groza îi trimisese vorbă că va fi o amnistie generală. L-au arestat, l-au trimis din post în post la Bucureşti, aici a început un proces care se tot lungea. Iar Petre Pandrea se străduia să-i obţină achitarea. N.C. se resemnase să se aleagă cu 3-4 ani de închisoare, dar P.P. se sumeţea că va obţine achitarea. Între timp Ana Pauker aflase de procesul lui Crainic, l-a trimis la Aiud fără nici o condamnare. Primea acolo citaţii după citaţii: să se prezinte la proces. În 62, la eliberare, alte promisiuni, că va fi reabilitat, că i se vor da înapoi casele, că va fi reprimit la Academie. Nimic din toate astea! I-au dat un apartament la bloc, pe Giuleşti-Dinicu Golescu, în dreptul Gării de Nord, unde a locuit până la moarte. După revoluţie, fiica lui a deschis proces pentru recuperarea locuinţei din V. Conta 3-5, dar între timp a murit, iar Nedic Lemnaru n-a fost inspirat să-i fi cerut procură; şi astfel totul s-a pierdut definitiv.
Trec pe-acolo, un imobil impunător, mă şi mir că nu l-am remarcat, însă ce-i drept, la stradă nu sunt decât două imense garaje la parter; între ele se ridică o scară largă-largă şi înaltă de 10-15 trepte, apoi ajungi pe o platformă generoasă, cât o piaţetă; şi acolo vezi trei imobile colţ în colţ, înalte de 10 etaje. Bântui la intrarea din faţă, pe la cea din stânga, întreb nişte băietani-fetişcane, nu ştiu nimic..., dar apare însuşi administratorul, un ins omniprezent, acum încercând să îndepărteze cârdurile de adolescenţi aciuaţi prin holuri de ploaie; binevoitor, figură de domn, chiar aspectuos, dar nu ştie nimic de Nichifor Crainic, în schimb cu Dan Grigorescu a fost în relaţii cordiale, i-a murit în braţe, la 2:30 noaptea: răpus de un atac cerebral, degeaba au venit salvările. Îmi dă telefonul şi promite sprijin pentru punerea plăcilor în ambele cazuri.

ion lazu: Trovanţi, III.