miercuri, 14 decembrie 2011

ion lazu: Leonida Lari in eternitate; Scriitorul zilei: Gaby Michaileascu; poezii; fotografii

ion lazu: Leonida Lari în eternitate

Ne-a părăsit, la doar 62 de ani, răpusă de necruţătoarea boală, Leonida Lari, poetă de renume, luptătoare victorioasă pentru reintroducerea limbii române, a grafiei latine şi a tricolorului în Republica Moldova, unul dintre talentele cele mai viguroase ale liricii româneşti din totdeauna. Spre regretul meu, nu am aflat această prea tristă veste din media, ci de pe blogul de scriitor al poetului Ion Murgeanu, mereu receptiv la dureriule naţiei. http://absentul.blog.spot/ Astăzi citesc un comentariu şi pe blogul poetului LIS: http://liviuioanstoiciu.ro/. Amândoi îşi mărtirisesc tristeţea/amărăciunea la pretimpuria trecere a Poetesei, dar şi admiraţia pentru poezia ei
care o singularizează în lirica românească din ultimele trei decenii. Poeziile Leonidei Lari au sentiment, sunt rodul unei trăiri intense, răvăşitoare şi al unei inspiraţii înalte. Nu e nicidecum vorba despre o lirică desuetă, anacronică, precum ne-o sugerează comentariul din Istoria critică, unde poezia basarabeană este expediată cu un vot de neîncredere, generalizat/nediferenţiat; nu este nici monocordă, cum ar fi de presupus la o fire militantă ci, spre lauda poetei, paleta ei compoziţională este foarte bogată, diversă, cuprinzătoare, semnificativă pentru omul acestor vremuri minate de nenumărate contrarietăţi.
Ce-i drept, la început carierei sale militantismul o va fi ajutat în dobândirea notorietăţii de poetă, ascultată/ văzută/ citită şi admirată de întreaga suflare a românităţii de pretutindeni, dar mi-e teamă că acelaşi mecanism a împins-o spre marginea atenţiei noastre atunci când mesajul politic al autoarei s-a diluat/depreciat, din variate motive... Încununată de succes în lupta sa din Basarabia, inclusiv din Parlamentul de la Moscova, a venit în România pentru a-şi duce la bun sfârşit aspiraţiile privind Unirea cu ţara mumă. Numai că ajunsă aici, lucrurile s-au contaminat de virulenţii microbi ai politicianismului autohton. De la PNŢCD, unde nimeni nu avea nevoie de concurenţa unei luptătoare deja faimoasă, fără teamă şi prihană, drept care i s-au făcut toate cele de  trebuinţă spre a fi scoasă din dispozitiv, a aterizat/capotat la România Mare, partid a cărui firma s-ar fi cuvenit să n-o păcălească pe poetesă, precum pe celălalt remarcabil talent basarabean: Grigore Vieru, racolat în aceleaşi condiţii, ale dezinteresului mascat pentru problema românilor de peste Prut. Găunoşenia liderului de partid a tras-o pe linia moartă, desigur în contextul în care, realmente, din partea românilor nu a existat o opţiune fermă pentru reunirea cu Basarabia. Situaţia economică de acolo, dependenţa de Rusia, prezenţa ameninţătoare a rusofonilor - sunt doar câteva dintre cauzele reale ale inapetenţei românilor pentru integrarea cu basarabia.  Despre celelalte cauze nu mai spunem nimic.
Ce a devenit marea poetă Leonida Lari, în aceşti aproape 20 de ani irosiţi în România? Oricum, mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit  talentului ei. Însă scriitorul român, chiar de primă linie,  a pierdut, poate iremediabil, statutul său de reprezentant privilegiat al naţiunii. O consolare ar fi, pentru împătimiţii de poezie adevărată doar faptul că o nouă poezie, odată compusă sub semnul inspiraţiei, nimeni şi nimic nu o mai poate clinti din "limba noastră cea română".
O cunoşteam din scris, din activitatea ei de luptătoare dârză, neobosită. Am văzut-o pentru prima dată în martie 1990, când m-am prezentat, cu un TIR plin de carte românească, la Uniunea Scriitorilor de la Chişinău.  Am schimbat câteva cuvinte fără vreo importanţă. Mi s-a părut a nu fi omul relaţiilor personale, ci al celui care a ales tribuna spre a se exprima în faţa maselor. Acum pot să o spun: chipul poetei avea ceva din tabloul celebru România revoluţionară, avea deci trăsăturile simple esenţializate ale Mariei Rosetti. Ceva ce trece dincolo de nobleţea de stirpe şi devine nobleţea Ideii.
Am revăzut-o de câteva ori în Bucureşti, tot fără o aderenţă la persoană. La activităţi Pro-Basarabia, la lansări, ba şi la un recital pe versuri de Leonida Lari, la Teatrul studenţesc Podul. Un regal de poezie, interpretat cu maximă sensibilitate de tinerii actori.  (vezi mai jos: jurnal, 20 martie 1994). De la acea întâlnire anume, sau dintr-o împrejurare similară, am un autograf pe volumul de poezii Anul 1989, cartea ei emblematică. O răsfoiesc din nou acum, suflet de basarabean "ars de dor".  Dar ce poezii frumoase! poeme antologice, tot una şi una... Şi-mi spun: Dacă ai norocul să scrii un astfel de poem, într-un moment fast, toate celelalte lucruri ale zilei, oricât de virulente/vehemente, ţintindu-te fără milă, pot fi trecute pe plan secundar. Un poem adevărat, te vindecă de tot răul lumii...
P.S. Tot de pe internet aflu că o stradă din Chişinău va purta numele poetei. . pentru ca neuitarea să poarte un nume. Azi, tăind-o printre blocuri, dinspre Baba Novac către Piaţa Rm. Sărat, mă pomenesc într-un context stradal necunoscut, măcar pe moment. Dar citesc pe o tăbliţă: Str. Papiu Ilarian.  Şi-mi vine inima la loc. Dacă e Papiu Ilarian (chiar fără Al. în faţă!), e România.

***
Din Jurnal Lamentaţiile Uitucului, n manuscris):

20 martie 1994 (...) Dar ce a fost aseară? Spectacolul Lidiei la Pod, în mare formă, foarte stăpînă pe recital, un triumf, trei bisuri foarte simpatice şi la urmă le-a zis: Dar voi nu vreţi să mai daţi spectacolul? Ce mai, nu doar lui Naum, ci tuturor studenţilor le-a făcut o impresie extraordinară, ceea ce mi-au spus-o şi în particular, la cabine, după aceea.

Dar vreau să spun că şi spectacolul studenţilor mi s-a părut excelent, nu doar un montaj literar, cum se tot întâmplă, ci un recital în lege, cam tot în stilul Lidiei, adică cu muzică, mişcare, interpretare, mimică, totul de mare rafinament, pe texte din Grigore Vieru şi Leonida. Lari, care i s-au părut şi Lidiei valabili ca poeţi. Păcat că nu i-aţi chemat şi pe autori!, le-am zis, s-ar fi simţit foarte flataţi. Şi înţeleg că acest Cătălin Naum nu vrea publicitate, e de părere că dacă studenţilor le place teatrul şi îl fac cu dăruire, nimic altceva nu mai contează (inclusiv aprecierea publicului). Ca o fatalitate, par să se ascundă şi să se baricadeze în acest Pod. Unde aflu acum că şi Lidia a activat, cu ani în urmă. În sală Pan Izverna, Petrică şi Mariana Lungu, maica Sica, pe care o însoţim la revenirea spre piaţa Romană: încîntată de prestaţia Lidiei, lăudînd-o din tot sufletul: dumneata ai aripi!, zice buna doamnă. Sunt momente frumoase, seri care ai vrea să nu se mai termine…




















Poezia zilei
 Noi suntem stelele...

ion lazu: Semn

Hohot şi hohot de sânge

Ţâşneşte deasupra, cald,

Dintr-un tărâm spre cellalt

Şi nimeni, nimeni nu-l strânge.

O, de ce iar şi iară

Pe strada cu chipuri crunte,

Poetul coboară spre seară

Cu-o boare roză pe frunte?

1968
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)
 
 
SCRIITORUL ZILEI: Gaby Michailescu, n. 14 decembrie 1910 - d. 4 septermbrie 2008

Fiu al unui intelectual cu doctorat la Paris,craiovean la origine, absolvent în 1928 al liceului militar A.D. Sturdza, acest împătimit al scenei româneşti, beneficiar al unei longevităţi absolut incredibile (fără doi ani ar fi întregit suta!) este indubitabil unul dintre cei mai importanţi memorialişti ai mişcării teatrale româneşti din interbelic. Animator al unor trupe de teatru, manager cum i s-ar spune astăzi, după instalarea regimului roşu a trebuit să se ascundă cât se putea de bine - a găsit locul din cuşlca sufleurului, de unde a continuat să soarbă arta actoricească şi toate amănuntele vieţii de culise. Deja în  1935 dăduse o primă carte ilustrativă în privinţa pasiunii sale arzătoare pentru Thalia: volumul Culise şi reflectoare. În 1939 a editat Ion Brezianu. Amintiri. Au trebuit să treacă 25 de ani ca să re-debuteze cu Iancu Brezianu. O mie de ani într-o birjă, 1984. În acelaşi an: Leonard, soldatul de ciocolată; în 1986: Vagonul de turneu. Însemnările unui impresar; în 1990, Cuşca suflerului , iar în 2001: Cu şi fără machiaj. În 2003: Maria cea fără de moarte. Iniţiază o vastă lucrare monografică priivind pe marii interpreţi ai scenei: Giganţii teatrului românesc, vol. 1. Oricare dintre aceste cărţi, scrise cu o irezistibilă forţă evocatoare, l-ar fi făcut celebru, în condiţii cât de cât normale. Oricum, se vindeau ca pâinea caldă.
L-am cunoscut tot după evenimente, când ţinea nişte lecturi la Casa memorială Constantin Nottara, invitat de dl Mircea Petrovici şi însoţit de Lidia şi de Pan Izverna. Aproape nonagenar, acest om cu deosebire ănalt şi neverosimil de slab, mişcându-se ca în secvenţele cu încetinitorul, ne citea  de pe coli minuscule, ca de scrin, pe care scrisul său expandat, ca pentru alt soi de priviri, reuşea să "înghesuie" cam un sfert de frază...Evocarea? Un protocol ca de pe alte lumi, care totuşi te prindea în laţ şi te trăgea în lumea vrăjită a scenei, pe care evoluau, sub privirile tale hipnotizate, chiar "titanii" scenei româneşti, din vremurile de aur ale teatrului românesc. Apărut dintr-o cămăruţă adiacentă, după lungu-i recitativ, memorialistul se retrăgea în acelaşi mod, funambulesc, lăsându-ne în transă. Numărul de 10-15 ascultători , în semiobscuritatea săliţei de muzeu, nu chiar diferită de a Castelului Iulia hasdeu de la Câmpina,ampliifica în modul cel mai eficient senzaţia unei şedinţe de spiritism. Dedicaţia pe una din cărţile Domniei sale, o propoziţie ceva mai dezvoltată, în condiţiile date nu a încăput pe cele două pagini de gardă...
Am avut plăcerea să participăm la lansarea la Târgul Gaudeamus din 2009, sub egida editurii clujene Eikopn, a ediţiei a II-a, bilingvă, franceză-română, a volumului Leonard, soldatul de ciocolată. În faţa unui public ce nu-şi dezminte interesul pentru memorialistica de excepţie a lui Gaby Michailescu. Nevoit să se retragă pentru o jumătate de secol în cuşca sulferului, Gaby Michailescu nu şi-a trădat o singură clipă muza căreia i se dedicase pe viaţă.

ion lazu: Fotografii de la lansarea Gaby Michailescu: Leonard, soldatul de ciocolată, ed. Eikon, 2009:
Lidia Lazu, Mihai Petrovici, Gelu Stanescu, Valentin Ajder




4 comentarii:

  1. Lari şi Vieru - pod peste (aproape un) veac al marilor poeţi basarabi pentru care "limba noastră-i o comoară" dezgropată şi folosită la maximum de sensibilitate lirică.
    Dumnezeu să-i ierte!

    RăspundețiȘtergere
  2. Culai spunea...
    Mulţumesc, Prietene şi Domn Ion Lazu!

    Sîngerez de părere de rău, în suflet, că nu i-am putut mobiliza pe toţi la un consens favorabil, în ce priveşte: a) sinceritatea mea faţă de cei pe care i-am perceput (pe niciunul descalificabil!), b) front comun în a-l determina pe dl LIS, prin prietenia şi aprecierile ce i le arătăm, să continuie această Golgotă de blog, datorită căreia oricine din ţară şi din lume poate sesiza pulsul cultural al ţării.
    Mare păcat că unii şi-au făcut din spaţiul comentariilor prilej de... nici nu ştiu cum să le taxez intervenţiile. Îi las în judecata propriului obraz şi conştiinţă.
    Se apropie Naşterea, Dragi oameni!... Daţi-le-ncolo de vendete şi alte nimicuri!


    Pan Ionu, te rog să-ţi faci timp să dai o fuguţă pe commentul meu de pe Despre onomastici... Te pîndeşte-o surpriză pe care-o vei considera cum binevoieşti!


    Dle LIS, spuneam ceva despre "Conta"... Azi sunt invitat la lansarea ultimului număr. Se schimbă Lumea!

    RăspundețiȘtergere
  3. Un comentariu pe blogul LIS, 14 dec.2011:

    Plină de miez scrisoarea dlui Nicolae Ciobanu ot Piatra Neamţ; ca să nu spun că textul poate fi luat ca foaie de temperatură a unui intelectual ce nu s-a amestecat în borşul naţional, înainte ori după "evenimente"... (Nu-mi trece supărarea că trebuie să scriu cu ghilimele despre ce s-a întâmplat în Decembrie 89...).
    Da, dl Nicolae Ciobanu chiar este un scriitor, ce-i drept unul care s-a păstrat în revervă. Însă noi, cei hârşiţi în toate, ştim că un debut pretimpuriu poate fi mai păgubos decât o îndelungată amânare. (Se cunosc exemple, pentru ambele variante.). Din comentariile de pe blogul LIS, de pe al meu, dar mai ales din fragmentele autobiografice pe care Culai le-a postat pe propriu-i blog, îmi dau seama, o dată în plus:1) că pe un om al condeiului nu trebuie să-l judeci după o primă frază, după primul comentariu... Lasă-l pe cel dedat scrisului să se desfăşoare, să treacă de inhibiţii, de blocaje, de farafastâcuri şi falsete, de ce nu? - şi este posibil să ai surprize dintre cele mai plăcute; 2) dl NC (Culai) are ceva de spus; 3) el are - şi nu e puţin lucru! -poate cel mai bogat limbaj dintre atâţia condeieri pe care i-am parcurs în ultima vreme - o explicaţie ar fi că şi-a trăit viaţa printre rafturile bibliotecii; 4) pe acest om plin de inhibiţii (din orgoliu!) amânarea l-a ţinut sub presiune, însă nevoia sa de autoexprimare este imperioasă şi magma fierbinte îşi va găsi calea de acces spre Literatură.
    Şi, Da!, prietene LIS, blogul nu e o bagatelă, pentru cel ce se ia în serios; este vorba, dimpotrivă, de o răbdare teribilă şi de un angajament greu de bănuit. Poate fi şi o şcoală a stilului, pentru perfecţionist. Şi poate fi, aşa cum mărturiseşte Culai, un prilej de noi şi importante prietenii literare, sincere, dezinteresate. Iar faptul în sine de a avea zilnic o sută de cititori avizaţi, este o probă deloc uşoară, pe care nu oricine are curajul să o înfrunte, iar şi iar, cu Bărbăţie şi Credinţă...
    Felicitări, prietene şi poete LIS pentru generozitatea Dtale, care te singularizează în peisajul bloggistic scriitoricesc. Devotat, Lazu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Îmi amintesc de un autograf pe care Leonida Lari a avut bunăvoinţa să mi-l acorde pe un volum colectiv al scriitorilor basarabeni. Era prin 1990 sau 1991. Pe atunci o vedeam precum o zeiţă a românismului. Acu ceva vreme mi-am dat seama că nu mai găsesc cartea în bibliotecă. Şi acum cea mai tristă veste. Cred că lupta sa va rămîne istoriei.

    RăspundețiȘtergere