vineri, 18 noiembrie 2011

ion lazu: Din nou la Poiana Stânii Regale, I; scriitorul zilei: Iordan Chimet; poezii, fotografii

ion Lazu: Din nou: Poiana Stânii Regale, I.

Ieri, ca să nu pierdem ultima şansă de a vedea munţii în toamna târzie a acestui an, plăcându-ne prea tare ceea ce văzusem în escapada de acum trei săptămâni, ne-am mobilizat pentru o nouă excursie de o zi la Sinaia-Poiana Stânii Regale. Şi cu asta, foile de drum fiind epuizate, ne cuminţim până la noi ordine. Aproape că nu se pune problema unor pregătiri speciale, căci plecăm cu rapidul de 8:45 şi revenim la începutul serii – e cam cât o vizită mai lungă în alt cartier.
Haine adecvate, ceva ca să ne amăgim foamea, iar apă o să luăm de la cişmeaua din colţul castelului Peleş. Aparatele de fotografiat şi de filmat, cu bateriile încărcate şi de rezervă, ca să nu păţesc ce-am păţit cândva, lângă San Francisco, de mi-am muşcat pumnii...
Când ieşim dincolo de Chitila, ceaţă la sol şi norişori albi pe sus, ca un văl pe faţa soarelui, de care atâta nevoie avem pentru escapada noastră. Aici, aproape de terasament, până să ia trenul viteză, văd tufe desfrunzite, cu boroghine, porumbe, măceşe; şi văd (în anul celei mai bune producţii agricole) nesfârşitele pârloage cu pudra brumei ca o cărunţeală a vegetalului, trecut de o anumită vârstă...

În vagonul nostru de clasa I-a, necompartimentat, cum sunt vagoanele moderne, deci fără pic de intimitate, oameni tuşind din rărunchi, confruntaţi cu rigorile vremii, copii ridicându-şi glăscioarele, inşi vorbind pe telefonul mobil, tranşând afaceri. Şi din nou, altele. Ar cam fi de mirare, de nu chiar stresant: alţii fac afaceri iar noi tăiem frunză..., dar suntem la a-I-a, se presupune că aceşti oameni chiar cu afacerile se ocupă, nu? Câmpia cu tarlale nelucrate şi cu perdelele de pădure. Dar şi sate din Bărăgan. Copacii de prin curţi şi grădini fiind desfrunziţi, totul pare mai scund şi totodată mai ponosit. Viţă de vie întinsă pe spalieri sau ridicată în boltă, deasupra intrării...Emanciparea vinului.
Pe întinderea sălbăticită, prin ceaţa lăptoasă, orice tufă capătă alură fantomatică. Perdeaua de pădure din capătul zării pare doar o tuşă mai accentuată, subliniind orizontul cenuşiu. Şi iată că soarele se iţeşte printre nouri, însă drastic vămuit, ca prin cetina unui brad. Dar bruma asta ce e în fond? O înprietenire cu iarna ce va să vină.
În apropiere de Piteşti, perdelelor de pădure li se adaugă linia primelor dealuri. Către Câmpina, ceaţa încă persistând, s-ar părea că avem mai multe profiluri de dealuri presate unul peste altul, tot mai decolorate.
În curând, zările se adună în proximitate, munţii se strâng deasupra văii Prahova, o vână de apă aici subţiratică, limpede, harnică. O intuieşti neobosită, zi-noapte. Permanenţa Naturii.
Apar râpile cu roci cutate, oblice, strânse-armonică, redresate la verticală: Stratele de Sinaia. Ne pregătim de coborâre. Dar gândul nostru este deja la începutul traseului spre Stâna Regală: în colţul parcului de la Peleş. Până acolo, admirăm succesivele cascade ale Pelişorului, amenajate cu dichis. Umplem sticla cu apă. Fac câteva fotografii de-a lungul poienii de sub Castel, către Furnica. O zonă mai deschisă, un luminiş între culmi viguroase. Şi fără mare zăbavă, începem urcuşul. Ca în atâtea alte rânduri. El ne aşteaptă acolo, nedesfăşurat.











De data asta evoluăm peste un covor (saltea!) de frunze vrăfuite pe jos, de diferite culori: unele s-au îngălbenit şi au căzut, altele sunt „arse” de brumă, de uşoara ninsoare de ieri-alaltăieri sau alaltănoapte, vestejite, pe cât fuseseră de verzi până în acel moment. Iar acest covor, urmare a supralicitării, este o adevărată pilotă, musai să salţi piciorul, ca atunci când păşeşti prin zăpada înaltă. Anevoie sau deloc nu mai distingeam traseul cărării cu lespezi şi borduri de beton, amenajată acum vreun secol, pentru botinele Reginei şi ale suitei sale. Dar ideea rămâne valabilă: trebuie avută mereu în vedere coama dealului-muntelui, numitul Plai al Seciului, care urcă necurmat până la vârful Furnica. Ce semnifică un Seci? Un loc gol, despădurit, fie dintr-un pîrjol, fie din tăiatul copacilor. Sinonim cu laz.
Şi dacă tot nu mai are rost să urmăm îndeaproape traseul, ne pierdem cu privirea printre uriaşii arbori, de-acum cunoscuţi nouă - şi  pe trunchiurile lor în sus: striate ale coniferelor, meticulos strunjite, lucioase, ale fagilor – căci aici numai aceşti doi arbori sunt în competiţie. Însă fiind vorba despre copaci, termenul competiţie se leapădă de tot ce are el vrăjmăşesc şi meschin; poate ar fi bine să vorbesc în context despre perechea brad-fag crescuţi lipiţi unul de altul, în sus pe mulţi metri, coajă în coajă, căci rădăcinile lor sunt împlântate în acelaşi metru patrat de pământ pietros. Vezi că unul e brad, celălalt fag, trunchiurile lor sunt groase, numai bune de marele catarg, de-abia le cuprinzi cu braţele, bărbat fiind; iar în sus cele două coloane se duc egale, asemenea unor tuburi; şi numai în vârf vezi coroana verde a coniferului şi creştetul pleşuvit al fagului. Aici, pe creasta Seciurilor, bate un vânt aspru, musai să reziste numai arborii cu deosebire puternici, de neclintit în furtună.

„Siamezii” brad-fag reprezintă o curiozitate care mă atrage de fiecare dată când trec pe-aici, dar regula în aceste locuri este a pâlcului de fagi care cresc unul în altul, trunchiuri la o palmă distanţă, care din loc în loc (nu forţez termenii) sunt „sudate”. S-au încontrat pe verticală, s-au concurat în lupta pentru centimetrul patrat de lumină, acolo-sus, unde soarele se distribuie deasupra pădurii, dar au şi trimis unul spre altul protuberanţe, noduri ieşite în afară, fără alt rost decât să-l atingă pe cel din apropiere, să se sprijine pe el, în restrişte. Până ce s-au sudat complet, din loc în loc, şi-au unit fibrele şi sevele, au devenit un singur trunchi cu două rădăcini şi două coroane de crengi. Asta se întâmplă aici, la vedere – dacă vrei să vezi!
Poţi să vezi acest lucru, să te pătrunzi de semnificaţia sa şi să te întorci din cale, să cobori la Peleş: deja ai avut acces la o învăţătură esenţială, pe care Natura ţi-o serveşte fără taxă de intrare – doar să nu umbli cu ochii legaţi...
                             (va urma)


Noi suntem stelele...(Poezia zilei)

ion lazu: Clipă

Nu ştii copacul de unde se-ndoaie
Când geme sub vânt şi sub ploaie,
Cum nu ştii frunza de unde se frânse
Când peste umăr îţi plânse.

Cum nu ştii mierla, cum nu ştii cerul
Cum nu ştii norul când îţi va pune
Pe ochi lăicerul -
Să nu mai vezi lume...

4 sept. 80
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1096)


SCRIITORUL ZILEI: Iordan Chimet, n. 18 XI 1924 - d. 23 mai 2006.

Dintr-o familie simplă de români din Galaţi (tatăl grefier, mama Paraschiţa...), a urmat cursurile liceale în oraşul natal (1944), apoi Literele la Bucureşti (1948), iar mai târziu a absolvit Dreptul (1957). Dar deja debutase cu meşteşugite versuri avangardiste în Revista Fundaţiilor Regale. Acest om exemplar, fără ambiţii personale, devotat înaltelor idealuri umaniste, democratice, slujindu-le cu puritate şi ardoare, considerat de cei ce l-au cunoscut "o minune de om", "un scutier al iluziei", s-a alăturat unui grup de intelectuali din Asociaţia Eminescu: Constant Tonegaru, Vladimir Streinu, Pavel Chihaia, străduindu-se să-i ajute pe confraţii ajunşi la ananghie, distribuind pachete de la Crucea Roşie, imediat după război, pe vremea foametei, când noul Regim se instala, cu ajutorul armat al sovieticilor. Din această acţiune donchijotească, unii militanţi au nimerit la puşcărie, i-am amintit la această rubrică pe Tonegaru şi pe Mihadaş. Ceilalţi au fost amnistiaţi, însă ţinuţi sub supravegherea strictă a Securităţii. (Nici acum nu-mi intră în cap cât de departe au împins zelul lor oamenii poliţiei politice, nenorocind/lichidând fizic indivizi şi familii, o întreagă pătură de intelectuali, numai ca să le fie lor bine, să le meargă salariul, să avanseze în grad şi funcţie. La adăpostul Statului pe care îl slugăreau, la modul criminal...)
Destul de târziu, într-o perioadă de relativă destindere, Iordan Chimet reuşeşte să-şi vadă publicate unele dintre manuscrisele definitivate cu două decenii înainte: Filmele vestului sălbatic, 1966; Comedia burlescă, 1967; Lamento pentru peştişorul Baltazar, 1968; Eroi, fantome, şoricei, 1970, Închide ochii şi vei vedea Oraşul, 1970; aceste cărţi l-au făcut preţuit nu doar de cititorii tineri şi de neconfundat printre scriitorii momentului. În 1972 apare O antologie a inocenţei, carte devenită best-seler, vândută pe sub mînă. Cititorul percepuse mesajul antitotalitarist al textelor antologate (din literatura întregii lumi, desigur). După care autorul se instalează într-un soi de protest mut, nemaipublicând ani la rând. Solidar cu alţi disidenţi, nu a făcut niciodată caz de aceasta, însă a continuat să corespondeze cu mari oameni de litere de peste graniţă, iar unele cărţi au fost comentate cu entuziasm în străinătate. preluate şi de semnatarii Cartei 77 din Cehia. Cenzura, avizată, îi blochează accesul la tipar.
Abia după Decembrie 1989 apare antologia Dreptul la memorie, în 4 volume. Le-am interceptat la Bistriţa-Năsăud, unde mă aflam în campanie geologică - şi m-am considerat un norocos. Impecabilul stilist a mai publicat: Cele două Europe, cele două Românii, 2004 carte ce se adresează conştiinţei civice a românilor; dar şi memorialistică: Cartea prietenilor mei, 2005.

Pe autor l-am preţuit la superlativ, dar ca om nu am reuşit să-l identific, chiar de ne vom fi intersectat paşii. Prietenul poet Ion Murgeanu îl evocă în perioada când fucţiona ca suplinitor în judeţul Galaţi, venit anume pentru a participa la o lectură publică. De o modestie şi delicateţe extremă. Inconturnabilă.
Nu mă mai mir că, la doar 2-3 ani de la dispariţia sa, când mă interesam de aprobarea pentru o placă memorială a acestui scriitor singular printre co-breslaşi, nimeni din blocul unde a locuit două decenii nu şi-l aducea aminte:
..."Schimb tramvaie şi ajung în zona Nicolae Grigorescu, căutând imobilul lui Iordan Chimet. În zona Nicolae Grigorescu dau de adresa lui Pituţ, un bloc spre răscruce, deci în formă de Y, cu trei corpuri unite la centru, ocolesc pe toate laturile, în fine, dau de placa lui Gh. Pituţ, cu basorelief, îi fac o fotografie, deşi sunt convins că Valentina are aşa ceva. Trec intersecţia, spre capătul bulevardului, fiind vorba de nr. 18 -  dar îmi dau seama că trebuie să caut în cealaltă parte. Dar câte scări la aceste blocuri de-a lungul bulevardului, câte intrări!; aştept să vină/să iasă cineva, întreb de scriitorul Iordan Chimet, nimeni nu ştie; merg la casiera care printr-un noroc era la post, dna Mari, amabilă, îmi dă telefoanele administratorului, preşedintelui, să aflu scara, perioada când a locuit în imobil, etc. Şi să obţin aprobarea pentru instalarea plăcii memoriale.

Poezia din lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet:
Era oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint muiaţi în soare
O verde oază fermecată
Cu repezi ape cântătoare
Pe-oricare străzi cântau izvoare
Şi sărutat de flori ce-mbată
Trăia oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.
Al. Macedonski

Cine să fi lipit acest afiş, nemaiîntâlnit de mine prin alte holuri de bloc, prin lifturi? Nu e cumva mîna  scriitorului nostru?
(Şi iată cum, printr-o întâmplare, - căci nu am studii filologice - identific sursa inspiraţiei lui Daniel B., din descrierea Bucureştiului de altădată...)
Adresele pe care cu atâta trudă le obţin de la Uniune, de la cunoscuţi, din cartea de telefon etc. se rezumă la stradă şi număr, dar sunt uneori 7-8 scări, îţi poţi pierde o zi ca să le bântui, adesea fără rezultat. Revin acasă obosit, după drumuri nesfârşite prin cele cartiere muncitoreşti, cu străzi, grupuri de blocuri şi numerotări complet aiuristice, care m-au buimăcit, nu alta. Rezultatul concret, pe cât de dezamăgitor? Azi, doar două adrese!
(din manuscrisul "Odiseea plăcilor memoriale")

Adriana Bittel: O minune de om (în Rom.lit): http://www.romlit.ro/o_minune_de_om_iordan_chimet




5 comentarii:

  1. Super excursie,credca ati facut provizii de aer si relaxare .

    RăspundețiȘtergere
  2. CULAI, cel aproape de nimeni ştiut şi nu chiar atât de neştiutor pre cât l-au vroit unii, este şi el un "senior", dar junior faţă de Gazdă.
    Are multe defecte, posedă multe reminiscenţe dintr-o viaţă ce abia acum şi-o deapănă pe un blog cu titlu straniu: Vineri, ca Post?!...
    Curioşii de mai mult, îl pot accesa, clikând pe Culai, când apare în roş-portocală.

    Acelaşi Culai, care-i aşa nesătul a-l ceti pe Ion Lazu, în tot ce scrie şi a-i sorbi pozele şi poezia. Cel cu scurta poemă la adresa Părinţilor duşi, depusă In Memoriam Magda Isanos.
    Şi cel care a refăcut alături de turiştii de mai sus, poate că primul său traseu montan solitar, de pe la 16-18 ani, ce l-a dus până la Vîrful cu Dor, nepocit de asfalturi şi teleferice... Încă!

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu am fost in noiembrie, anul trecut (http://hai-la-bord.blogspot.com/2012/01/poiana-stanii-regale-unde-renii-privesc.html). Toamna, culorile din Poiana sunt fascinante si Bucegii nu-s mai prejos. Merita!

    RăspundețiȘtergere
  4. Deci ca şi noi, tot în Noiembrie! Dar mai fusesem şi în octombrie.. este traseul pe care îl refacem de cîteva ori pe an, în toate anotimpurile. Veţi găsi şi relatarea din octombrie, cu fotografii, inclusiv cu cele 3-4 capre din poiană... Gând la gând... Cândva am să postez şi filmuleţele cu cântecele Lidiei, cam în genul celor de pe Acropole. Le puteţi accesa pe Youtube.com. Vizionare plăcută!
    Am să cercetez mai îndeaproape postările Dvs. Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere