duminică, 30 octombrie 2011

ion lazu: Despre "Însemnările unui necunoscut", după FM Dostoievski

ion lazu: Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski

Aseară târziu, doar cât să nu pierd ultimul metrou, am ieşit de la piesa Insemnările unui necunoscut, jucată la sala Toma Caragiu, sub bagheta regizorului Alexandru Darie. Un „regal actoricesc” care a durat nu mai puţin de 3 ore şi jumătate, cu o binevenită pauză. Spun binevenită pentru că este vorba despre o piesă „grea”, dificilă, care spre lauda trupei actoriceşti a reuşit să captiveze, iar de la un anumit punct să emoţioneze profund şi ân final să fie răsplătită cu îndelungi, călduroase aplauze. O maşinărie greoaie, nicidecum simplu de pus în funcţiuine. Masa inerţială este cu greu înfrântă, şi la început există chiar o ezitare prelungită,  o rulare „în gol” de 2-3-4 minute, când pe scenă nu se mişcă nimic.
Înţelesesem că este transpunerea unui roman de marele Dostoievski, Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, mai cunoscut drept O casă de nebuni. Nu cunosc textul, din păcate, este considerat a fi scris în maniera gogoliană, cultivând comicul şi deopotrivă absurdul. Un scurt roman, se spune, însă se dovedeşte că traducerea Tamarei Gane a fost pusă aproape integral în dialog; ceea ce a putut să pară scurt ca roman, unde legile sunt cu totul altele, aici pare o dilatare nu totdeauna justificată. Dar asistăm de o vreme la tendinţa de a face spectacole-monstru, foarte solicitante şi pentru spectator, iar pentru actorii principali avedărate tururi de forţă şi subliniez, în mare forţă şi angajament fizic. Actorul este suprasolicitat: mişcare aiuritoare, gestică la limită, strigăte, hohote, gâfâieli, căzături, târâşuri, leşinuri... Mai mult decât în viaţă, mai mult decât oriunde.
Nu cred că efectul artistic ar fi fost diminuat de s-ar fi procedat la scurtarea drastică a textului, adesea redundant ca semnificaţie dar şi, fatalmente, repetitiv ca interpretare.  
Iar în fapt, povestea, oricât de baroc expusă scenic, cată să fie simplă, dacă e descojită din pletora întâmplărilor rocamboleşti: Un boier provincial îl invită pe unul dintre nepoţii săi, student la Petersburg, să vină la moşie, plănuind să-l însoare cu juna guvernantă a copiilor săi, persoană cu care împărtăşeşte sentimente de iubire platonică, rău văzute de clan. Urmând ca el însuşi să contacteze o căsătorie de conivenţă, toate astea pentru ca iubita să nu fie alungată de la moşie de clanul familiei, solidarizat împotriva intrusei – pentru motive nu prea clare, de altfel. Clanul, pe cât de pestriţ tot pe atâta de solidar în reacţii, se află sub dominaţia formală (pe cât de fermă) a bătrânei mame, Generăleasa, însă manevrat de fapt cu străşnicie, cu diabolism, de numitul Foma Fomici, un bătrân arogant până la nebunie, tiranic, cu un trecut nu îndeajuns lămurit, însă cu o imensă capacitate de disimulate şi manipulare a clanului în care s-a pripăşit şi unde trăieşte nu doar ca un răsfăţat, ci ca un „ales”, luând postura omului de cea mai înaltă extracţie nobiliară şi spirituală totodată. Recitând din Puşkin, din Lermontov, luând tonuri înalte, pe cât de neavenite când vine vorba despre poporul rus, despre ţăranul cel destoinic, nicidecum beţiv şi declasat... Se simt adresele ţintite de Dostoievski, atent şi nemilos observator al societăţii ruse ţariste, dar şi al mişcării de idei. Foma Fomici este impostorul cu tupeu nelimitat, intimidându-l în principal pe Egor Ilici, moşierul, fost colonel de husari. Poate să fie vorba despre o metaforă a lui Dostoievski, ca să ne prezinte o culme a imposturii, căci altfel este mai greu de înţeles slăbiciunea şi timiditatea şi dependenţa la care ajunge Egor Ilici, un fost vajnic comandant de regiment, admirat pe-atunci de toată lumea, despre care s-ar cuveni să avem o altă reprezentare, acum căzut în dizgraţie datorită malversaţiilor lui Foma. Este deci împinsă la absurd chiar surclasarea unui fost ofiţer şi a unui destoinic administrator de moşie de inconsistentul Foma Fomici, cu spoiala lui de cultură-literatură.
Oricum ar sta lucrurile, Egor Ilici pare a reprezenta sufletul rus, cuviincios, neagresiv, foarte greu de urnit din cumsecădenia sa, dornic de bună pace şi comuniune sufletească, iar Foma Fomici, este prototipul sceleratului ce se impune cu tupeu în faţa acestei familii nobiliare, devenită masă de manevră. Avem poate în Foma Fomici în avanpremieră portretul-robot al Dictatorului ce va deveni figura malefică a secolului XX. Sunt scoase în faţă lucrăturile cu aţă albă ale impostorului, înţelese şi nu prea de Egor Ilici, care ezită la nesfârşit să-l pună la punct, să-l demaşte pe infamul uneltitor în toată dezolanta-i găunoşenie şi, la o adică, să-l alunge de pe moşia unde se infipsese precum un neobrăzat.
Sunt în piesă fraze memorabile, de fină caracterizare psihologică a nehotărâtului Egor Ilici, mereu torturat de teama de a nu deranja, de a nu fi rău înţeles etc, sunt apoi scene de demascare şi ridiculizare a sceleratului Foma, abil manipulator al victimei sale tradiţionale: naivul, omul bine intenţionat - nici o mirare într-asta, fiind vorba despre un text de marele F.M.Dostoievski; sunt pe de altă parte scene comice sau de-a dreptul absurde din viaţa clanului, care face din momentele cele mai simple ale zilei: ceaiul, o plimbare, masa, primirea unui oaspete, nişte scene hieratice, pline de absurd-ridicol... Şi de cealaltă parte, scene de sinceră comuniune între Egor şi iubita Nastenka, între acelaşi Egor şi nepotul Serghei, altfel un personaj nu îndeajuns conturat, un rezoneur, omul-martos al întregii desfăşurări cu aspecte de sarabandă. "Necunoscutul" din titlul piesei.
Şi este de admirat imensul tur de forţă al interpreţilor, implicarea lor totală, desigur în primul rând Mihai Constantin, care duce greul piesei de la un capăt la altul – să fie acesta sensul odihnei lui prelungite din scena iniţială? - dar şi Virgil Ogăşanu, subliniind cabotinismul lui Foma Fomici şi latura accentuat malefică; dar şi Petre Lupu, inepuizabil în resurse actoriceşti, aici în rolul unui decăzut şi bufon, el însuşi victimă a unor maşinaţiuni, devenit dependent de bunăvoinţa clanului nobiliar; este de mare efect maniera eclatantă în care, făcându-şi apariţia la conac, îi adulează rând pe rând pe fiecare membru din clan, totodată caracterizându-i drastic şi luând poziţie, din postura sa de clovn simpatic. În acest moment devine aproape inutilă toată partea de început a piesei, care cu mare trudă şi amânări nu face decât să ne introducă în „starea de fapt” a clanului, cu pestriţăria de personaje ce fac ghem uman sordid în jurul autoritarei Generălese, persoană autistă, emblemă a egoismului total, goală de sentiment, bolnavă de ambiţia de a fi respectată doar pentru poziţia sa, iar nu pentru calităţi personale. Din ambiţie, găunoşenie şi obtuzitate, inflexibilă la rugăminţi, va conduce până în ultimul moment uneltirea clanului ce cată să-i distrugă viaţa fiului ei Egor; când Foma este alungat / pus în situaţia să bată în teragere, ea se încăpăţânează să-l readucă la curte cu orice preţ, refuzând să dea binecuvântarea cuplului unit în iubire.  Revenirea fals spăsită a adulatului Foma Fomici o face să-şi schimbe radical opţiunile, ea le va da binecuvântarea nu doar lui Egor şi Nastenkăi, dar şi celorlalte două cupluri ce se constituiseră, fie prin sentiment fie prin asentiment...
Un final cu aparenţe apoteotice, de triumf deplin al binelui, al adevărului – dacă n-ar fi să punem serios la îndoială chiar această bună potriveală a întâmplărilor, favorizate de schimbarea cu 180 de grade a unor inveteraţi agenţi ai deconstrucţiei, ai falsului, ai absurdului la scara familiei şi a societăţii. Bănuim ironia amară a lui Dostoievski, nevoit să pună aceste îndreptări tot în mâna unor scelaraţi şi mari gogomani.
Este de mare uimire şi de sincer respect implicarea fără rest a echipei de interpreţi, sub bagheta laborioasă a regizorului Alexandru Darie, reuşind să întoarcă în excelenţă o întâmplare artistică cu deosebire riscantă. Iar aplauzele frenetice, chiar înlăcrimate de la urmă atestă prezenţa la datorie nu doar a unei echipe actoriceşti de mare clasă, ci şi a unui public spectator devotat dar şi avizat, care ştie să admire devoţiunea pentru artă, frumos, adevăr...
                                                         ION LAZU

Poezia zilei
ion lazu: Rug

Toată noaptea mi-aş ţine capul
Pe cea mai rece piatră,
Căci perna pe care îl pun
Se-ncinge ca o vatră.

Toată noaptea îmi vine să fug
Din mine ca dintr-un stat
Lăsându-mi trupul pe rug
Ca un copac uscat.

Dimineaţa mă bucur că încă sânt
Dar mă tem de ce spuneam în vis.
Şi mă doare orice cuvânt
Ca un rai interzis.

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

4 comentarii:

  1. Nu ştiu de ce - intuiţie, presentiment ? - ceva/cineva îmi susură că nu te-ai schimbat peste ani, că re-trăieşti zilnic arderea pe Rug.
    Starea de poezie este o reacţie-n lanţ ce uneori tinde să se menţină şi după arderea "combustibilului"...
    Arzi, că ai pentru ce!

    RăspundețiȘtergere
  2. Personajele din această piesă „grea”, dificilă, din „O casă de nebuni” – despre care, iată, nu am auzit încă - vor să iasă din acest spaţiu ireal în care le-a aruncat soarta şi să viseze o lume mai bună. Toate ciudăţeniile care i se întâmplă arogantului până la nebunie Foma Fomici (după spusele dvs.), sau ale lui Egor Ilici neînţelesul, pentru un triumf al binelui şi adevărului (cum bine remarcaţi), nu sunt ironii amare ale lui Dostoievski, ce nu-şi poate duce la îndeplinire grozăvia gîndului său, sunt fantasme pe care viaţa i le demolează una câte una, astfel încât binele să triumfe în final. Dansul actorilor (ca metaforă), cântecul mut din finalul piesei, e gândit de autorul acestei piese (ori de regizor?), ca schematism şi osatură a unei filozofii pascaliene ce aşează omul în centrul Universului şi supus apoi, atenţiei generale.
    Nici Foma Fomici, dar nici Egor Ilici (după cum daţi de înţeles), dar, desprinse din personajele ce populează, par exemplu, piesele lui Ionesco (singurul care ar ţine scara aia şubredă din finalul piesei şi pe care, Mizeria, înceracă să-şi urce cerşetorii unei vieţi precare până aproape de barba lui Dumnezeu) nu fac, cât „Brânduşa, de nimene văzută,/Ce sosi tocma după cina cea mare/Şi iarăşi prin farmec ştiută/Trezindu-şi fiul din somnul tare” (Ţiganiada de I.B.Deleanu, C.V, v .93). ... De remarcat însă puterea analistului (în peroana dvs.) de a ne sugestiona nouă (cititorii săi) şi surprinde prin cîteva sugestii, desfăşurarea (după cele descrise) firească a dialogurilor, precum şi unele elemente regizorale, fără de care noi ne-am înfăţişa dinaintea acestei piese, ca spectatori, care ne merităm locurile în sală, dornici să aplaudăm, nicidecum spectatori intrasingenţi la scenariul propus de autor. E bine că dramaturgii nu tac, d-le Lazu, de fapt ei n-au tăcut niciodată, pentru că în tot acest timp n-au făcut altceva decât să-şi cureţe armele.

    RăspundețiȘtergere
  3. Stimate Tudor Cicu, aici ar fi să ne lansăm într-o discuţie mai lungă despre aceşti "dramaturgi ori regizori", cum aţi scris mai sus. Ca dezlănţuit cititor, de când mă ştiu, acordam un credit deplin autorului, el era pentru mine Dumnezeul universului pe care îl crease şi îl pusese în mişcare, spre a-şi transmite mesajul, îl percepeam întotdeauna ca pozitiv, constructiv. Mie îmi revenea doar să prind acel mesaj, să-l receptez cu claritate, nealterat. Idem m-am prezentat ca spectator la teatru: îi acordam autorului credit absolut. Ce să mai spun, pe vremea liceului meu, profesorii au montat "Scrisoarea pierdută", noi am fost figuranţii, a ieşit un spectacol de zile mari, nu exagerez. Nici nu cred să fi existat un regizor al acelei montări. Se acorda credit literei piesei, sensului ce reieşea la o lectură atentă, avizată. Dar timpul a trecut. Ne-au invadat filmele, care au ajuns la mâna/la voia regizorului, care vine cu viziunea lui, care face din textul scenariului ce vrea el; vine altul şi ne prezintă altceva, altă "viziune". Textul devine, de la un an la altul şi în teatru un pre-text. Regizorul îşi asumă totul - inclusiv îşi face partea la bani şi le mai dă actorilor ce vrea el, de nu cumva îi pune să vină cu bani, mai elegant spus: cu sponsorizări... Am văzut aceeaşi piesă în 4-5 regii, mereu mai altceva, despre ce eu ştiam deja bine. Or, dacă regizorii îmi prezintă de fiecare dată un alt Ivanov, eu îl am de multă vreme pe Ivanov al meu. Mă opresc aici.
    Despre "Însemnările...,(şi, din păcate n-am citit cartea, văd că nici Dvs...) am înţeles că dramatizarea traducerii din FMD a fost făcută de Ion Cojar, care începuse lucrul la piesă. A sucombat, apoi Ducu Darie a preluat repetiţiile, sau va fi luat-o de la capăt. Ce a ieşit este de mare laudă, este un spectacol performant, la cel mai înalt nivel. Dar desigur, scriitorul are observaţiile sale, nu? Oricum, sunt nevoit să admit că romanul lui FMD merge cumva,poate spre alt final nu e imposibil!, iar piesa se orientează pe ideea regizorului, în cazul nostru Cojar, care a făcut dramatizarea şi pe viziunea lui Ducu Darie, care a dus spectacolul la faza finală. E oarecum contra naturii să-l vezi pe tartorul Foma, un diavol, oficiind căsătoriile...
    De curând am văzut reluarea unui interviu cu Ciulei. Susţinea că regizorul nu e musai să respecte textul în litera lui, că poate suprima orice replică, scenă etc, supunând tot demersul scenic unei viziuni, deci o drastică stilizare. Cum spuneam, totul e la discreţia regizorului, azi. Şi, ce-i drept, uneori ies lucruri excepţionale. Dar nu totdeauna. De data asta Lidia a văzut 2 piese pe mâna lui Andrei Şerban şi a venit acasă foarte dezamăgită. Lucru grav, prima oară când s-a declarat plictisită de Cehov. Or, noi îl iubim pe cehov.Nu e bine însă pentru teatru.
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  4. Măcar de ar fi, de s-ar manifesta discret şi-n respectul piesei dramaturgului aceşti regizori discreţionari.
    Dar, ei se manifestă - iertată-mi fie sugestia - ca unii guiţători faţă de troacă: molfăie unde se..., na, că-mi scapă rima.

    RăspundețiȘtergere