miercuri, 21 septembrie 2011

ion lazu: Pocola, XXIII. Întâlnirea zilei, I. Sonetul zilei. Lansare G. Mosari

 
ion Lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XXIII.
Mă străduiesc să ajung din nou, după ocoluri oricât de mari (toate justificabile!), la rememorările mele din anii şaizeci, având ca „reper unu şi de bază” (am folosit un termen de la militărie..., înseamnă: direcţia loviturii principale) campania din anul 1968 de la Pocola-Beiuş. Ajunsesem pe la episodul XXII, îmi pare, cu amintiri, poezii elaborate în vremea respectivă, începusem să relatez şi despre primele mele proze scurte; ultima oară am postat, în 4 fragmente, o proză de la Pocola, Pasărea din zid, care a văzut lumina tiparului în 1970, la debutul meu în volum: Ningea în ochii ei albaştri, Ed. Eminescu.  Aveam de gând să postez încă măcar două proze scurte: Autostop şi Măi, Doru!, apărute şi ele în volumul mai sus menţionat. Ca să dau o imagine cât de cât grăitoare despre demersul meu prozastic de pe-atunci şi în ultimă instanţă să arăt cum, luptându-mă pentru apariţia poeziilor mele, mereu amânată, am fost cumva constrâns să recurg la proză.
Nu sunt singurul care am început ca poet şi apoi am trecut la proză, cu arme şi bagaje, cum se spune.  Fapt este că nu e uşor să renunţi la poezie. Probabil fiecare caz are specificul lui, pe-al meu aş fi vrut să-l descifrez cu prilejul acestor rememorări.
Însă... prea puţine ecouri, vreo două comentarii şi cam atât. Nu ne aşteptăm neapărat la ovaţii, dar nici nu ne descurajăm în absenţa acestora, ci mergem răbdători mai departe. Căci de-ar fi fost să ne nutrim numai din ecouri favorabile, de multă vreme am fi „rupt pana”, vorba Poetului, nu numai eu, care prin prea multe am trecut ca să mă pierd cu firea, ci mai toţi condeierii de pe-aici. Nu scrii de voie şi pentru amuzament, ci scrii de nevoie. Dacă ar exista oricare altă soluţie de supravieţuire pentru scrib, el ar lăsa totul şi s-ar tot duce... Însă adevărul este că scrii pentru că în ce te priveşte, simţi că asta este singura soluţie de supravieţuire. Nu spun vorbe mari, spun un adevăr deductibil din absolut tot ce se întâmplă. Am spus: deductibil... dar ce ar fi raţional în meseria de scriitor în aste vremuri?  Când toată lumea scrie şi i se pare că a scrie cât de cât corect gramatical în româneşte echivalează cu a fi scriitor... Aceşti nou-veniţi (cel puţin naivi) sunt aşa de încântaţi că se lăţesc fără dificultate pe pagina de net, încât se cred egalii lui sadoveanu sau Rebreanu, cu ascendentul defel neglijabil că ei sunt deja pe net, pe când alde Rebreanu are serioase dificultăţi...
În ce mă priveşte, constat că la momentul Pocola, eu având 28 de ani, tocmai îmi puneam la punct, scriind Pasărea din zid, dar şi celelalte proze scurte ale acelei campanii, metoda personală de abordare a literaturii. O făceam desigur pe baza a tot ce citisem, admirasem şi iubisem în literatura ce-mi trecuse prin mână până atunci, în cei trei lustri de lecturi frenetice; totodată mă străduiam să aduc lucrurile în ograda mea, adică să mă ocup în principal de temele pe care viaţa mea de terenist mi le aducea în atenţie; să scriu despre ceea ce văd, mai ales şi să prind această scriitură-realistică într-o matrice de gândiri şi simţiri personale, preocupante. Drumul meu prin satele bihorene, relatat pe cât se poate mai exact, fără distorsiuni şi făcături – fără  militantismul ce se pretindea autorului, fără cea mai mică  intenţie de a „întoarce lucrurile din condei”, ca să placă redacţiei,cenzorului; dar şi întâlnirea cu Frumuseţea, ca moment unic, irepetabil; dar şi preocuparea sinceră pentru viaţa gazdelor mele. Însingurarea mea părea să fie un mod de a căuta poziţia optimă în spaţiul social, de rezonator al greutăţior în care se zbăteau semenii mei. Instinctiv, eram în căutarea adecvării la obiect, doream să mă pliez pe evenimentul de viaţă şi să-l redau în mod frust, fără stridenţe şi dulcegării, dinpreună cu emoţia omenească a momentului.
Câţi scriitori, tot atâtea modalităţi de abordare a temei, deci tot atâtea scriituri. Ca să nu spun că există mii şi mii de cursuri unde ţi se explică pas cu pas cum să scrii o proză, un reportaj, un scenariu.  Mă minunez. Ce poate fi mai exact, mai precis decât instinctul celui ce se apucă de scris? Ce s-a adăugat cu trecerea anilor, cu succesele dobândite, în bine, vreau să spun, în scrisul lui Marin Preda, un autor asupra căruia fiecare dintre noi are date suficiente pentru a-şi exprima o opinie? Schiţele din Întâlnirea din pământuri dau măsura deplină a resurselor acestui prozator singular
Două alte proze scurte: Un bărbat urât şi Departe, munţii, scrise în aceeaşi campanie, mi se par azi cumva specioase, inabil conduse şi n-aş putea să reţin decât starea de confuzie afectivă a povestitorului, în prozele mele una şi aceeaşi persoană cu autorul. În schimb primele două mi se par demne de atenţie. Pentru că nu am aceste texte în format electronic, am să redau pe scurt conţinutul lor.
Autostop. Ies la şosea, să prind o ocazie spre D, dincolo de Beiuş, unde lucrează un coleg de-al meu, Mă culege un domn ca la 40 de ani. Îi spun unde vreau să ajung. Aflu că e din Deva. A avut un drum până la herdin, a mers pe cealaltă rută, prin Alba-Cluj. La întoarcere s-a abătut pe acest traseu. În Beiuş are de căutat o adresă, durează vreun sfert de oră; eu pot să merg mai departe cu altcineva. Nu, nu-i grabă, vă aştept. Ajungem la adresa din oraş. Intră într-o curte. Revine peste nici 10 minute, însoţit de un domn mai vîrstnic, protocolar. Plecăm. Aflu că mai vârstnicul este tatăl lui X, o tânârâ de care a fost îndrăgoastit, lucrau toţi trei pe acelaşi şantier. Dar ea s-a căsătorit cu altul sunt 10 ani de atunci. La Huedin i s-a spus că e la părinţi. Ar fi vrut s-o revadă. Din păcate chiar astăzi era plecată la nişte rude, undeva.  Ăsta e subiectul schiţei. Poate aş fi aflat detalii, dar a trebuit să cobor, la D. Un bărbat care după 10 ani face un drum la Huedin, apoi la beiuş, ca să-şi revadă iubita. Probabil a mai căutat-o, fără rezultat. Cei din Huedin, cunoscând povestea, l-au îndreptat spre Beiuş. Tatăl iubitei,  cunoscând şi el situaţia, l-a minţit că femeia este plecată.  Altfel, un bărbat în mare formă, vreun şef de şantier construcţii, om cu maşină.  Dar nedorit. Şi nerenunţând, după un deceniu. Asta e tot. E slăbiciune omenească, sau dimpotrivă, e o putere teribilă de a crede într-un sentiment.
Astfel repovestit, subiectul pare lipsit de orice interes. Însă eu nu mizam defel pe subiecte spectaculoase. Sunt în schimb notaţii de pe traseu, la modul impresionist, acroşante. Şi e dialogul privirilor cu bărbatul ce-şi caută la nesfârşit iubita. O dramă pe care foarte bine s-ar fi putut să nu o aflu niciodată. (De unde şi titlul fad: Autostop.) Dar în fiecare zi aflam nenumărate poveşti de viaţă, unele chiar dramatice. Mult mai greu este să găseşti în tine şi în viaţa dimprejur acea clipă de inspiraţie, în care vreuna dintre ele să ţi se prezinte ca literatură. Să o „vezi” sub această formă şi să ai norocul să o scrii până la capăt...

Întâlnirea zilei, I.

În Piaţa Romană, după ce mă despărţisem de poetul P. S., din părinţi basarabeni ca şi mine, venit (ne dăm seama cu amuzament) cu o zi mai devreme la recitalul Lidiei – dar promite să fie şi mâine..., mă văd cu scriitorul G. B.. Dăm mâna şi vrea să ştie ce e cu mine în Piaţa Romană. Vorbă să fie, cam în zona asta ne întâlnim când e să ne întâlnim, el locuind nu departe de-aici, pe Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, fost Catargiu. Zic: am trecut pe la atelierul unde îmi prelucrează minicasetele, pentru a pune pe DVD nişte filmuleţe. Ce filmuleţe? Păi unul cu întâlnirea scriitoricească de la Rm. Sărat. Asta când, acum o mie de ani? Nu, de Sf. Mărie ce-a trecut. Invitat de dl Radu Cârneci. A, el a făcut acolo liceul... Da, e dintr-un sat către deal, Iernaticul, zic. Nu-i spune aşa... dar nu-şi aminteşte pe loc adevăratul nume. Zice: De câte ori am trecut prin acest Râmnic mi s-a părut un oraş urât, sărac... N-aş zice, în  asigur. Are un palat brâncovenesc de toată splendoarea. Şi alături o biserică ctitorită de Brâncoveanu Constrantin însuşi... Un tablou votiv ce apare şi prin manuale... Edificii minunate. În pivniţele casei domneşti a avut loc întâlnirea, au fost şi Murgeanu şi Istrate. Măcar Murgeanu, care şi el trecea mereu prin Rm. Sărat, în drum spre Bârladul lui, că doar e din Zorleni, spun,  avea aceeaşi părere, că în Rm. Sărat nu ai ce vedea. Acum a rămas foarte impresionat. Dar gândiţi-vă şi la faptul că aici a fost una dintre primele tiparniţe din Ţările româneşti. Unul dintre primele focare, pe la 1700, că mai înainte... Trecem bulevardul, îmi spusese că are o întâlnire la fără un sfert dincolo, la coloane, cu un tânăr fotograf despre care se spune că este foarte talentat. Nu poate exista aşa ceva, singurul fotograf de talent sunt eu, am scos nişte albume de artă fotografică, le ştiţi? Nu, pentru că nu i-am vorbit de ele, nu i le-am arătat...
Cu capul descoperit, de data asta, alb complet, cu o cămaşă de bumbac, elegantă, în mici pătrăţele verzui şi cu breteaua unei tăşti negre pe umărul stâng. Pregătit pentru fotografiere. Spre mirarea lui GB scot din buzunar un aparat foto şi îi fac vreo două poze, pe nevăzute, căci am luat la mine aparatul cu defeţiune (ca fiind mai subţirel), numai eu mă descurc cu el... Zic: eu vă fac mereu fotografii, la Alegerile scriitoriceşti, la CopyRo, dar nu am cum să vi le trimit, nu folosiţi internetul... Şi începem o discuţie despre cauzele acelei stări de lucruri descurajante în cultura noastră de dinainte de 1800. Crede că e vina boierimii, a factorilor decizionali. Au lăsat poporul în neştiinţă, s-au dezinteresat total, cu rare excepţii, paşoptiştii, alţi câţiva... Şi că la noi istoria e mai mult legendă, nu ne întemeiem pe documente. Pentru că nu le avem, nu ne-am învrednicit să le scriem, zic. De vină sunt boierii, zice, ei puteau decide. Da, zic, numai că la noi cam toţi boierii erau alogeni, străini. Ce interes aveau ei să încurajeze cultura autohtonă? Vorbitori de limbi străine... Brâncovenii, Mavrocordaţii, Cantacuzinii, Duka, Ghika. La Vâlcea, liceul Lahovari, la Slatina liceul Greceanu, toţi actanţii culturali erau greci veniţi la noi. Da, zice, osul domnesc aşa s-a ales, dar era o întreagă boierime autohtonă. Dintre care doar foarte puţini, excepţiile, s-au întors spre popor. A citit o carte despre boierimea română, apărută înainte de 44, în xerox, supervizată se pare de Mateiu Caragiale. Da, zic, cu astea se ocupa, spre amuzamentul tatălui Ion Luca, ştiutor mai avizat al originilor. Şi GB îmi spun fraza lui ILC: El nu vede că are capul teşit, de la tăvile cu plăcinte duse pe cap?! Zic: Am consultat cu seriozitate Arhondologia lui Constantin Sion. Da, de acord, însă crede că e scrisă cu multe parti-pris-uri... Şi mai crede că noi punem perioada fanariotă într-o lumină nedreaptă; pe vremea lor s-a introdus la noi cultura franceză. Eu: Păi mai toţi cărturarii de la începuturile noastre culturale sunt greci. Ne-au ridicat pe cât s-a putut.  Ne copleşeşte sirena unei salvări. Duc degetele la urechi, excedat. Spune. Asta îmi fac mereu, stau la bulevard. Şi mie, stau şi eu la un bulevard... Râdem, fiecare în felul lui. Zice: Aş discuta cu Dta zile întregi pe tema asta. Sună mobilul lui, răspunde, însă nu are cu cine vorbi. Crezuse că e fotograful...Confuzie de moment. Când colo, ne strigă un june care împinge o bicicletă spre coloane. N-am mai vorbit, v-am văzut şi... GB ne face cunoştinţă: IL, un scriitor important. Eu: dl GB m-a debutat, spun peste tot acest lucru, de vreo 45 de ani, Pentru că merită... Şi cei doi se îndreaptă spre Grădina Icoanei, probabil aşa stabiliseră pentru partida de fotografii. Luat cu graba lor, am ratat ocazia să le fac o poză celor doi, şi să-l rog pe tânăr să ne facă nouă o poză. Ce s-ar mai fi mirat să vadă că fac poze cu un aparat care nu-mi arată ce vizez...

 
 Al treizecişişaselea sonet

ion lazu: O frunză   

Stilată, Toamna mi-a trimis o „cartă”,
Precum că din vacanţă-o să revină...
I-am admirat caligrafia fină
Şi m-a uimit din nou cu-nalta-i artă.

Ce irizaţii vii, precum ghiocul
În care o ţigancă, la amiază
Încearcă să citească (sau mimnează?...)
Care-ţi va fi în dragoste Norocul...

Iar peste-o zi, urmând aceeaşi cale,
Văd zeci şi poate mii de ilustrate
Ca-n „n” ediţii false, piratate
Ce piaţa o inundă, ilegale...

Şi rimele, multiplicate tare,
Dau faliment, nemaiavând valoare...
30 august 2011.

consemnare
 LANSARE MOSARI: Lumea în oglindă (ilustraţii de Horaţiu Mălăele)
În miezul unei zile ce se anunţase înnorată şi vântoasă (dar s-a dovedit blajin-însorită), ajungem la MNLR, unde se va lansa cartea unui domn G. Mosari, scriitor din Israel, despre care, sincer să fiu, nu auzisem. Dar invitaţia Aurei Christi, editoarea mea, e invitaţie şi nu eludez faptul că Lidia are de susţinut un micro-recital Blaga, la sfârşit.
Se adună lumea în Rotonda MNLR, semn bun, echipa de la TVCultural s-a prezentat, îl acroşază pe autor pentru un scurt interviu, în hol, după obicei. Văd un domn pe cât de înalt tot pe-atât de filiform, probabil septuagenar sau şi mai mult de-atât, însă nedându-se bătut: un gentleman pus la punct, onorându-şi invitaţii. Şi lansarea este declanşată de Aura Christi, care ne anunţă câteva evenimente editoriale pentru începutul de toamnă: noul roman al lui Nicolae Breban, Singura cale, pe care îl vede în simetrie cu Bunavestire. O istorie a cinematografiei româneşti, de peste 1000 pagini, de Călin Căliman, Jurnalul lui Tolstoi, traducere de Janina şi Ion Ianoşi, o carte despre Cioran de Mara Magda Maftei, un almanah Contemporanul la 130 ani de la apariţie, alte titluri incitante. Îi dă cuvântul lui Răzvan Voncu, care a scris despre unele cărţi de-ale autorului G.M., cunoscut bine şi ca persoană ce nu s-a dat în lături să ajute pe oricine a avut nevoie, la greu. Şi fapt este că prea rar mi-a fost dat să aud o prezentare mai plină de simpatie faţă de un autor care, reţineem aspectul: a călătorit mult şi a scris despre lucrurile simple, cu umor şi nu doar atât, ci cu omenească înţelegere - şi fără pic de parapon. Urmează Nicolae Breban, care porneşte de la o referire a lui RV cu privire la lumea de netrăit a lui Cioran. Spune că, dimpotrivă, cunoscându-l pe răşinăreanul aciuat la Paris, a fost surprins să constate că era un om plin de tonus vital, deşi timid în fond, cu mult haz şi în toate un bon-viveur, iar nicidecum posacul filosof negativist. Poate în tinereţe fusese mai vehement... De aici NB ajunge să spună că ocupându-se mai recent de aspecte ale mişcării legionare, i s-a reproşat că ar fi pro-legionar; ceva mai devreme Aura Christi se mirase că a fost catalogată drept antisemită. De unde până unde?! De un domn care până de curând avusese rubrică la Contemporanul... Spune NB: Dacă îi taxăm fără diferenţiere pe nazişti, foscişti şi pe legionari drept criminali, e semn sigur că nu dorim să înţelegem vremurile pe care le-am trăit noi şi părinţii noştri. Şi urmează o disertaţie pe tema celor doi fraţi biblici Moise-Aaron, se ştie că acesta din urmă,  în absenţa fratelui urcat să primească Tablele Legii, i-a îndemnat pe evreii fugiţi din exil să revină la cultul viţelului de aur; apoi despre Caiafa, despre Iuda...un adevărat excurs spre originile credinţei şi ale culturii noastre, care rămâne iudeo-creştină.
În final, autorul lansat astăzi, revenind la cele lumeşti, simple, spune că a călătorit mult, a văzut multe, a cules de pe unde-a fost şi a scris mii de romane, însă străduindu-se să le aducă la dimensiunea de 6-8 pagini, din care a scris până la urmă 2 pagini sau chiar una singură. Ne vorbeşte despre situaţia Asociaţiei scriitorilor de limbă română din Israel, al cărei preşedinte este (după dispariţia mai cunoscutului Sergiu Fărcăşan). Cam 60 de membri, desigur nu toţi de înaltă valoare. Însă în Israel există un cult al limbii române, se scrie cu o acurateţe care la noi a cam fost trădată. Îşi publică lucrările în România, la preţuri de 2-3 ori mai mari decât cele din Israel, iar într-asta statul nu-i ajută nicicum  pe cei ce nu publică în idiş. Aceşti scriitori proveniţi din România nu se bucură de atenţia dorită/meritată din partea criticii literare din ţară.
La finalul lansării, Lidia Lazu desfată asistenţa cu un micro-recital din lirica lui Lucian Blaga, în română, franceză şi engleză, prinse într-o montură de improvizaţii vocale  care o singularizează printre recitatorii, actorii şi interpreţii de la noi şi de aiurea. Aplauze pentru toţi, flori galbene pentru Lidia şi cărţi la discreţia asistenţei, cu autograful prea amabilului G. Mosari, "autorul" unei prestaţie de o sinceritate şi un omenesc realmente impresionante, cuceritoare.
În sală am remarcat numeroşi confraţi de suferinţă literară: Tatiana Rădulescu, Simona Cioculescu, Passionaria Stoicescu, Simona Grazia-Dima, Claudia Voiculescu, Toma George Maiorescu, Petru Solonaru, Andana Călinescu, Doina Teţcu, Lactanţia Iordan-Constantinescu, Ion Filipoiu, Călin Căliman. De la Radio România Internaţional, dra Simona Constantin. Dan Vatamaniuc, fotoreporterul frenetic, la concurenţă cu subsemnatul, lucrând la 4 mâini: foto şi filmare. Sănătoşi să fim!
Devotat, Ion Lazu



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu