marți, 20 septembrie 2011

ion lazu: Neptun, V. (finalul). Sonetul zilei

Neptun, V.
... O zi care s-ar încheia mai repede, asta e, pentru că nu mai avem resurse să mergem încă o dată pe plajă, pentru un al doilea răsărit de lună, cu vreo jumătate de oră mai târziu decât precedentul.  Am făcut ultimele cumpărături alimentare, o să mâncăm ceva şi gata cu cea de a doua zi la mare! Într-o perioadă când nu vii pe litoral decât de dragul mării şi nimic în plus, cum am şi dorit să fie această ieşire a noastră la Neptun. În timp ce Lidia pregăteşte cina, deja mă las puţin pe spate, obosit, cumva înfrigurat.  Ce-ar fi ca între timp să-mi fac duşul de cuviinţă? Cu oarecare grijă, căci pielea de pe corp îmi arde, nu alta. Revin de la baie şi iute mă bag sub cearşafuri; simt frigul, chiar nişte frisoane care mă scutură din când în când. Mă acopăr, dar frisoanele nu încetează, cum m-aş fi aşteptat.

Îi spun Lidiei să mănânce singură, în seara asta nu am deloc poftă. Frisoane ce se reiau destul de des, tremur şi tremur. Oriunde pun mâna pe corpul meu, arde ca o vatră încinsă. Nu-i spun nimic Lidiei, să n-o indispun degeaba. O să-mi treacă. Ea a terminat cu masa, a dat drumul la televizor, se nimereşte să fie transmisia campionatului mondial de echitaţie, cursa cu obstacole. Mari protagonişti Anglia, Germania, dar şi Franţa, Statele Unite. Dar şi Belgia, Italia, Spania.  Nimic altceva nu i-ar fi plăcut Lidiei mai mult, îndrăgostită pe veci de cai. Ea care, îmi spunea cândva, cu obidă, n-a avut norocul să încalece un cal, toată viaţa. Acolo e o vreme execrabilă, a plouat şi plouă în continuare, minunaţii cai sunt supuşi unui efort extraordinar; alunecă, se prăbuşesc împreună cu călăreţul. Din fericire, fără urmări grave. Doar că sunt descalificaţi..Sunt nu mai puţin de 17 obstacole şi echipele reprezentative au mai mulţi combatanţi. Durează vreo două ore. Dar se termină şi echitaţia, urmează nu ştiu ce film care o interesează pe Lidia. Corpul meu, incandescent. Însă frisoanele nu s-au domolit nici după ore de răbdătoare aşteptare. Nu mai pot ţine cearşafurile pe mine, o rog pe Lidia să-mi dezvelească şi picioarele. Îşi dă seama că ard ca o sobă. Crede că am făcut rău folosind ca de obicei duşul fierbinte, ar fi trebuit ca, dimpotrivă, să termin cu unul rece, prelungit, cum face ea însăşi. Aşa o fi, dar mi-era foarte frig, spun, ca să mă dezvinovăţesc. Vine cu un prosop înmuiat în apă rece, mi-l pune pe frunte, mă pipîie pe tot corpul, ard peste tot, inclusiv pulpele picioarelor. Îmi întoarce mereu prosopul, îl udă din nou şi tot aşa, preţ de câteva ore. Vede că nu e niciun efect, deşi spune câte ceva încurajator. Îmi închipui că în sinea ei numai liniştită nu este. Aduce alt prosop, pe acesta mi-l întinde pe piept, împăturit în două. Dar trebuie să meargă mereu la baie, să ude prosoapele. Văd că a umblat la frigider, a tăiat o lămâie în vreo 6 felii groase, le bagă printre prosoape, simt gheaţa pe frunte, pe piept.  Agravant e şi faptul că tuşesc, în reprize atroce. Mă întreabă dacă n-ar fi cazul să caute o farmacie cu program de noapte. Îi spun că nu are rost, de fapt nu mi-e rău, doar că dau în clocot... Şi tot eu: nu e grav, ai tu mâinile ude şi ţi se pare că ard... Şi mă gândesc: insolaţie, desigur. De n-ar fi mai mult de atâta, o complicaţie pulmonar- respiratorie, care să mă termine din scurt. Dar de ce nu mi-e rău?, de ce nu am ameţeli, stări de vomă etc? Nu, mie doar îmi arde tot corpul, chit că mereu vine cu prosoape ude, pe care uneori le întorc eu însumi pe partea cealaltă. Fierbinţi, de parcă le-aş fi ţinut pe plita încinsă.... Nu cumva sunt în situaţia când se prescriu împachetările în cearşafuri ude? Ce păcat că n-am fost mai atent când se vorbea despre aşa ceva. S-a terminat şi filmul Lidiei, probabil că e spre miezul nopţii. Nu mi-e somn, propriu-zis, dar de fapt mă străduiesc să nu adorm. O asigur că nu mi-e rău, nu am stări de vomă etc. Ea mă încurajază că vipia s-a mai domolit, de când a introdus şi feliile de lămâie mereu băgate şi scoase din frigider. Probabil îşi reproşează că nu avem nici fir de medicamente la noi, o aspirină, acolo. Dar dacă nu le-am folosit, de ani şi ani... O singură vorbă aspră nu-mi spune, ea care îndeobşte se repede... Îmi dau seama că e rău speriată, dar tace. Probabil se gândeşte care ar fi soluţia salvatoare. Iar eu îmi fac calculele mele: o zi întreagă pe plajă, nu o mai pun la socoteală pe cea de ieri, care nu-mi dăduse semne alarmante. De la 7 dimineaţa până la 17. Cu o întrerupere de maximum o oră. Deci ar fi 9 ore pe plajă. Însă până pe la 10, pe ceaţă şi vânt, nu m-am dezbrăcat, iar după ora 14 am umblat cu cămaşa pe mine. Ar rămâne cele 3 ore din miezul zilei, când m-am expus fără grijă...  Şi constat: arzând ca o flacără, căci n-ar fi de mirare să am la suprafaţa corpului vreo 45 de grade, totuşi pe dinăuntru nu simt niciun inconvenient, organismul face faţă cu brio. Nu ştie stânga ce face dreapta? Ceva îmi rămâne neînţeles. Bine că nu am mâncat în seara asta. Dar pericolul poate sta în chiar faptul că, pielea fiindu-mi inflamată, ea nu-şi mai îndeplineşte funcţia de bază, corpul meu nu elimină toxinele, asta nu poate decât să amplifice criza. Trebuie să beau multă apă, mereu multă apă şi să fug la baie. Ceea ce şi fac. Îmi mai dau cu apă pe faţă, pe piept, să ostoiesc flacăra. E clar că m-am comportat imprudent. Însă marea e înşelătoare, ceaţa, vântul m-au derutat. Îmi încropesc un program minimal care sună cam aşa: Bine ar fi să răzbesc până mâine în zori şi să apucăm să ne punem în mişcare, spre Bucureşti. Să nu vină scadenţa tocmai aici, unde ne-am răzleţit de toată lumea... Şi alte scheme încropesc, din ce în ce mai nebuloase. Şi constat că am început să gândesc în cadenţe de sonet. Or, sonetul cu mecanica lui formală, te duce în direcţii imprevizibile, caraghioase. Numai de n-ar fi sfârşitul, îmi spun. Un sfârşit penibil, pe cât fusesem de încântat, în aceste două zile. Am fi putut amâna pentru la primăvară această escapadă pe litoral. Cum am amânat atâţi amari de ani, mereu cu gândul la iubita mare...De ce mă gândesc la cazul enigmatic al lui Gib I Mihăescu, marele prozator, care s-a întors dintr-un sejur la mare şi în decurs de 24 de ore a decedat, fără să se poată şti clar din ce cauză. Dar nu o fi de rău augur chiar faptul că formidabila mea serie de fotografii de la mare se încheie cu un apus de soare? O să rămână Lidia cu toate aceste pietre de moară atârnate de suflet... Şi eu, tocmai acum, la miezul nopţii, divagând în versete şi sonete... Dar nu e totul pe lumea asta o biată glumă, până la urmă?
...Şi ne trezim amândoi a doua zi, ca dintr-un coşmar bine controlat, al cărui principal semn a fost decenţa, faptul că ne-am ţinut firea, nu am sărit să ne învinuim, nici nu am făcut gesturi extravagante, ci doar am aşteptat şi am acţionat cum am ştiut mai bine. Desigur, corpul meu încă arzând, de nu-l puteai atinge. Dar devenise un simptom pe care mă convinsesem că îl pot ţine sub control.
Am mâncat cât de cât. Şi primul gând a fost să plecăm acasă chiar în astă dimineaţă, orice prelungire a şederii noastre nu se mai justifică. Ne-am făcut bagajele şi în aşteptarea cameristei, care a promis că vine în prima parte a zilei, ne-am luat aparatele şi am pornit spre ţărm. Să ne luăm rămas bun de la telurica Mare, pe care amândoi o admirăm şi o venerăm nelimitat. Iar eu, în taină, să-i mulţumesc pentru a nu mă fi strivit cu un singur gest definitiv, ca răsplată a iubirii mele necugetate.













 Mergem din nou spre plajă. Lidia se opreşte să-şi bea cafeaua la Gogoaşa uriaşă. Dar în ultimul moment constată că a uitat banii acasă... Nu am eu mărinţiş prin buzunar? Nu, eu nu am bani, eu te am pe tine! Şi, hotărâtă, se duce la vilă să-şi ia banii. O aştept la Steaguri, însă de data asta bine ascuns la umbră şi înveşmântat. În aşteptare, privesc rostogolirea valurilor, ca dintotdeauna. Aici, aproape, nişte tineri goi până la brâu demolează o tonetă. Mai încolo, alţii. Se demolează en gros. Au început de la acoperişul de stuf. Sunt doi juni urcaţi acolo, unul stă proptit  chiar în vârf, ţinându-se  de un stâpl vertical şi ţinându-l cu o frânghie pe celălalt, care desprinde cu ranga scândură cu scândură, cele două brâie care au fixat stuful. Le aruncă jos, unde mişună alţi 3-4 angajaţi la demolare, tineri-adolescenţi şi ei, toţi bronzaţi la limită; apoi smulge braţe de stuf şi le aruncă jos; asta pe cele patru laturi ale acoperişului gen piramidă; acelaşi tipic. Acum începe să desprindă cu ranga cel de al doilea rând de scânduri, în care fuseseră bătute cele de deasupra. Şi în general, pe toată plaja La steaguri, se lucrează intens la demolarea tonetelor unde s-au vândut în sezon răcoritoare, dulciuri, cipuri etc. În 5-10 zile totul va fi luat de aici, plaja pustie, pâna la vara viitoare. Cortina a căzut...
Îmi spun că am putea reveni prin iunie, când preţurile sunt încă mici. Şi că în fapt nu a fost vorba de trei zile la mare, din moment ce am ajuns pe plajă alaltăieri la ora 14:00 şi plecăm azi la ora 11:00, ci cu ceva mai puţin decît două zile împrejur. Vine Lidia, cu paharul de plastic, sorbindu-şi cafeaua. Prima întrebare: Ai stat la umbră? Şi răspunsul meu spăsit: Numai la umbră, să trăiţi!


 Al treizecişicincelea sonet

ion lazu: Unde ţi-e Mama?

În ziua asta numai trei sonete?!
Te-ai lenevit? Ţi-a obosit şi mâna?
Sau poate a scăzut în sine vâna
Ce inspiraţie-ţi pompa, poete?

Crezuşi a fi atletul lat în spete
Ce-un Maraton Poetic îl câştigă?
Ori călărind un Pegas strâns în chingă,
În goană să străbaţi sirepe stepe?

Mă întrebam... Dar până să iau seama,
Un ţânc de-odată-n spate a strigat:
Băiatule! Unde îţi este mama
Să bage iute bani în aparat?

Ne complicăm...Ci viaţa-i mult mai simplă:
Vrei cozonac. Dar bună e şi-o jimblă...
30 august 2011.

2 comentarii:

  1. Regret din tot sufletul că datorită frisoanelor şi febrei care v-a ţintuit la pat, nu aţi putut rătăci pe faleză, pe ţărm sau pe digurile străjuite de vajnicii satabilopozi (oriunde), noaptea, când cerul e un furnicar de „stele dincolo de stele şi stele dincolo de stele dincolo de stele, până când nu le mai despărţea nimic, decât pulberea aurie de stele” – cum glăsuia Iris Murdoch în cartea „Marea, marea”. Multe nopţi am petrecut în adolescenţa mea, acolo la mare, cu gândul că, tot privindu-le, stelele ar fi putut să se mişte din locul lor într-un balans precum al apelor lovind fără încetare stâncile mai abrupte; aproape că percepeam rotaţia asta a cerurilor care le asigura lor, paza împotriva furilor din constelaţiile vecine. Aţi ratat ocazia de a fi un spectator ţintuit aici pe pământ, asemenea unui fir de nisip captiv în scoica acestui neprevăzut şi magnific univers. V-am fi urmărit cu atenţia pe care o daţi descrierilor, privind în oglinda în care se aureolau nepăsător alte şi alte stele în timp ce fluviul galaxiei le tot rostogolesc ca pe nişte pepite de aur. Aur după aur după aur…
    P.S. Aveţi dreptate: blogul dvs. mi-a jucat feste la înscrierea numelui. Am observat prea târziu lipsa acestuia, întrucât activasem deja postarea comentariului. Salutările mele şi toată stima pentru domnul Culai, cel care mi-a şi recunoscut stilul. Tudor Cicu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi, nu e deloc greu, Domnule Tudor, când buni prietini ai puţini şi le ştii stilul...
    (Era să mă argotizez, folosind "şpilul", dar n-am ajuns chiar la cheremul lor!)

    RăspundețiȘtergere