vineri, 9 septembrie 2011

Ion Lazu: Sonetele verii. Fotografii Oameni pe care i-am întâlnit. Festivalul Enescu

Ion Lazu: Veneticii, fragment.

Căruţa cu saci

... Şapte zile pe drum, de la Brăila încoace, dormind pe apucate, în timpul mersului. Haida-haida, cât e ziulica de lungă, de la un capăt la celălalt al satelor, ieşind la câmp deschis, trecând peste poduri, prin petece de pădure, pe sub şiruri de plopi, printre pâlcuri de salcâmi golaşi, cu cuiburi de ciori. O defilare nesfârşită de case, oameni, cirezi, copaci. Căruţe scârţâind, colb atârnând, lume vânturată. Un copil pe şanţ, petrecându-te cu privirea, o bătrână la fereastră, un bărbat în uşa grajdului. Îţi faci diverse idei, toate fără rost, în legătură cu aceşti oameni, din moment ce treci mai departe, iar ei rămân… Este casa lor, gospodăria lor, locul lor în acest sat pierdut.  
E seară şi toţi ai casei se adună de pe unde au fost. Treci prin dreptul unor şiruri de porţi, toate închise. Au mîncat, au vorbit, s-au încălzit sub aşternut, i-a luat apa somnului, de-odată cu tot ce-au gândit sau simţit. Pentru ei nu mai există călători de noapte, oameni care trec pe drum zdruncinaţi de căruţă. Te minunezi: cum de şi-au ales acest loc de pe toată întinderea pământului şi se mulţumesc cu el şi îşi trec ziua învârtindu-se pe lângă vite, de parcă aici ar fi miezul lumii? Grigore strângea biciul în mână, simţea că nu-i lipseşte mult să se dea jos din căruţă, să bată la o poartă oarecare şi să-i strige săteanului trezit din somnul cel mai dulce: Vă înşelaţi, oameni buni, viaţa e în altă parte! Prostii!, îşi  spunea, asta mi se năzare pentru că sunt foarte-foarte obosit… Însă tulburarea nu-i trecea de tot, ea scotea din când în când capul: Oare nu asta cauţi şi tu – o casă a ta? Oare nu asta ai pierdut?
Haida-ha, la deal, la vale. Ţi se usucă ochii cu care priveşti mereu înainte, printre coamele cailor, până la următoarea curbă a drumului; îţi înţepeneşte gâtul; îţi amorţeşte gândul cu care te întrebi: Unde am ajuns? Cât mai am de mers? Şi iar priveşti: să ajung până la cotitura aia, până la copacul cela strâmb, până în vârful coastei care se zăreşte… apoi om mai vedea. Dacă mergi şi mergi şi te gândeşti doar la mers, ai să ajungi, cândva… Ce face primarul? Unde a dispărut, aşa deodată? Aha, a ieşit din drum, vrea să oprim la fântâna ceea, să adăpăm caii… Ehe-hei, mult a fost, mult a mai rămas! De fapt Grigore a ajuns deja la ai lui, cu trenul, drumul ăsta e doar aşa, o păcăleală, ca în jocul acela care te trimite înapoi, când mai aveai un punct până să termini partida. Astea nu sunt decât amânări şi ocoluri şi…
Dar cum ar fi rezistat el la drum fără micul lui secret? Era ca şi cum ar fi avut un bileţel scris de o mână dragă, un bileţel pe care nu-l citise, ci îl ştia mototolit, ascuns acolo, în fundul buzunarului. Te gândeşti la el, îl simţi prin căptuşeală, poţi să-l pipăi în treacăt sau să-l scoţi din buzunar, la repezeală şi să-l muţi în partea cealaltă. Ce scrie pe acel petec de hârtie? Ceva despre tine: că exişti, în continuare. Aşa i se păruse, în răstimpul călătoriei prin trei sferturi de ţară, de pe malul Nistrului până pe malul Oltului: că înaintând pas cu pas, în ritmul copitelor şi în bătăile de toacă ale căruţei de Brăila, zile nesfârşite, mereu cu drumul în faţa ochilor, îngustându-se între coamele cailor, scurgându-se pe dedesubt, alburiu, ca prundul unui râu secat – i se păruse că de fapt nu a înaintat cu nici o centimă în înţelegerea a ceea ce avea să urmeze în viaţa lor. Nu simţea decât că totul se amână. Şi îşi făcea curaj că la sfârşitul călătoriei o să despăturească petecul de hârtie şi o să afle ce stă scris acolo, de atâta timp, anume pentru el.
Pe tot drumul, nu încetase să tragă cu urechea la ce se vorbea despre situaţia frontului; iar negustorul din el încerca să-şi dea seama ce le lipseşte acestor oameni, ce li s-ar putea vinde, ce s-ar putea cumpăra de la ei. După cum înregistra: uşa unei prăvălii deschise, oblonul tras al unei cârciumi, locul larg al unei pieţe, o îngrămădeală de oameni, pe cineva întorcându-se de la cumpărături cu paporniţele atârnând. Să ajungă la Slatina, sănătos şi cu caii teferi şi cu sacii feriţi de umezeală, sub foaia de cort – asta fiind tot ce-şi putea dori în aceste patru săptămâni de când era la drum -, nu-i mai rămânea decât să-şi lase gândurile să bântuie în voie prin Cioburciul celor şapte ani petrecuţi  acolo, să se întoarcă la Ripiceni, la regimentul de artilerie Bolgrad, la anii petrecuţi în satul copilăriei… şi din nou la Cioburciu, unde arătase ce poate un om ca el, pus pe treabă! Şi acum ce-l aştepta, în afară de faptul că pierduse totul?



Al douăzecişipatrulea sonet

 ion lazu: Basarabeanul altruist...

Cred că-am găsit formula ideală
De-a înşira sonete cu toptanul,
De-am să-l întrec în trombă pe Murgeanu
Volume de sonete-având, cu fală.

N-aş spune-o, căci e bine cu fereală
S-o folosesc doar eu, pân-mă consacru.
La USR din aurit fiacru
Voi să descind, cu-alura-mi triumfală.

Dar iată, de-servit de altruisme,
Vă spun secretul, de folos să fie
Celor ce nevoiesc în Poesie
Deşi adesea scriu numai... truisme...

Scriu primul vers – atâta şi Finis!
Spre ziuă el mi-apare-ntreg. În vis...
29 august 2011.

ion lazu: Fotografii din ciclul "oameni pe care i-am întâlnit"...

Viaţa cu numărul 13. Feţeni-Goranu, 1979.


La capătul drumului. Orleşti-Vâlcea, 1978.
 

Mica vedetă. Horezu, 1974.

La căsuţa albă... Feţeni-Goranu, 1979.

Mâini. Horezu, 1974.

- Oare de ce nu vin?. Guşoieni, 1977.





3 comentarii:

  1. circuli, mestere, nu te incurci;si "comiti";nu stiu de ce ataci spectre;bate-te Grande Hidalgo cu oameni vii si actuali;asagrait-a Fosta Doamnne cat a fost... i.m.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Iartă-mă dacă am jignit firea ta aleasă!", zise Hamlet către prietenul său Laerte. Liceeni, am văzut acest film epocal, cu Laurence Olivier şi apoi, unul dintre colegii de internat rostea cu enfază această replică, în împrejurări le cele mai diferite, spre amuzamentul general. Dar erau prieteni prinţul Hamlet, moştenitor al tronului regal şi Laerte, doar fiu de prim-ministru? Oricum ar sta lucrurile între clasici, în ce mă priveşte am priceput aluzia. O să "circul" mai puţin, o să "comit" numai în taină şi, până una alta, am să caut o rimă la Istrate, ca să eludez numele Domniei tale din sonetul aici postat, adus de rima buclucaşă...Sau ar trebui să rimez cu Ahoe, care nu mai poate protesta...?
    Cât despre faptul că aş circula mult,nu prea am cum să "mă-ncurc", deoarece în ultimele 12 luni nu m-am îndepărtat mai mult de 125 km de Bucureştiul iubit. Şi atunci fost-am la Rm Sărat, şi nu spre fala personală, ci pentru a-mi ocupa locul în suita Dvs. Devotat, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  3. Maestre IM, n-ai să te miri poate dacă îţi voi mărturisi că aş dori să aflu părerea Dtale despre ciclul meu inedit de fotografii cu Oameni pe care i-am întâlnit... Dacă cu pozele mele având ca subiect nişte... pietre aduse de apă, am avut lupte de fix 10 ani până să-mi apară albulul - redus şi aşa la jumătate şi văduvit de paginile anti-IGH., cum cred că ştii, apăi cu fotografiile de oameni am avut un insucces net şi până la capăt, abia o fotografie sau două au apărut - şi acelea fără titlu sau fără autor, după cum au vrut muşchii celor de la cenzură. M-am sumeţit să le postez pe acest blog, nu spre faima subsemnatului, ci ca să le fac un pic de dreptate "în absolut" acestor conaţionali năpăstuiţi. Ai putea comenta măcar câteva din aceste scene şi portrete?
    I.Lazu

    RăspundețiȘtergere